Avantajele tăcerii

Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul al XI-lea, 86-87, Editura Cuvântul Vieții, București, 2020, pp. 200-201

„Tăcerea întemeiată pe cunoaș­tere e maica rugăciunii, scăparea din robie și paznicul râvnei celei fierbinți, iscodirea gândurilor, ocrotitor împotriva celor ce ne dau război și temnița plânsului de pocăin­ță, prietena lacrimilor, (...) [dască­lul - n.red.] cugetării de Dumnezeu, creștere nevădită și ascunsă a unirii cu Dumnezeu. Cel care își cunoaște greșelile își stăpânește limba, însă flecarul încă n-a ajuns să se cunoască cum trebuie. Prietenul tăcerii se apropie de Dumnezeu, vorbește cu El și de la Dânsul îi vine, în chip tainic, lumina. Tăcerea lui Iisus a rușinat pe Pilat (Matei 27, 14) și tăcerea în liniște a unui bărbat a desființat glasul deșartei măriri (Pilde 15, 1). Petru, după ce a vorbit, a plâns cu amar (Matei 26, 75), pentru că nu-și adusese aminte de cel ce a zis: Zis-am: voi păzi căile mele ca să nu păcătuiesc cu limba mea (Psalmul 38, 1) și de bărbatul care a zis: E mai bine a cădea de pe înălțime pe pământ decât din pricina limbii (Ecclesiasticul 20, 19). Nu vreau să scriu mult despre aceasta, cu toate că vicleniile patimilor mă îndeamnă să fac și acest lucru. Numai că odată am auzit pe un oarecare, dornic să știe ceva despre liniștea gurii, spunând că poliloghia izvorăște negreșit din una dintre aceste pricini: sau dintr-o îndelungată trăire și deprindere cu răul și cu neînfrânarea (limba, fiind mădular firesc al gurii, pretinde ceea ce deprinderea a învățat-o) sau, încă și mai bine, (vorbind de cei ce se nevoiesc luptând împotriva patimilor), din deșartă slavă; dar, câteodată, ea (poliloghia) izvorăște și din lăcomia de mâncare. Drept aceea, mulți, înfrânându-și pântecele adesea cu puțină silă și tânjire, au oprit și limba, și multa vorbărie.” 

Origen, Exortație la martiriu, Cap. VIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 8, p. 358

„Frumoasă e tăcerea în fața vorbelor nelegiuite, când ne luăm nădejdea de a mai îndrepta pe cei ce grăiesc rele.” 

Clement Alexandrinul, Pedagogul, Cartea II, Cap. VII, 58.1, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 4, p. 263

„Tăcerea este o virtute a femeilor şi o onoare lipsită de primejdii pentru tineri, iar cuvântul unui bătrân este un bine.”

Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mici, Î. 208, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 18, p. 406

„(…) Uneori celor mai neînfrânați la limbă şi celor care nu pot să păzească aceasta: Nici un cuvânt putred să nu iasă din gura voastră, ci numai dacă este vreunul bun, spre întărirea credinței (Efeseni 4, 29), le este necesară tăcerea desăvârşită, până ce întru aceasta s-ar vindeca de patima nestăpânirii în cuvinte şi ar putea să învețe în timpul acestui repaos când, ce şi cum se cuvine să vorbească, pentru ca, precum s-a scris: Să aducă folos ascultătorilor (Efeseni 4, 29).”

Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mari, Cap. II, Î. 13, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 18, p. 243

„Este bună pentru neofiți şi exercitarea tăcerii. Pentru că stăpânindu-şi limba vor da dovadă îndestulătoare şi de stăpânire de sine şi totodată vor învăța prin tăcere, cu mult zel şi cu luare aminte, de la aceia care ştiu să se folosească cu pricepere de cuvânt cum trebuie şi a întreba şi a răspunde fiecăruia. Pentru că există şi un ton al vocii şi o simetrie a vorbei şi un timp potrivit şi o însuşire a cuvintelor care e proprie şi caracteristică celor pioşi, pe care nu poate s-o învețe cineva dacă nu s-a dezbărat de vechile lui obişnuințe. La aceasta contribuie tăcerea, pentru că provoacă uitarea celor vechi, prin nefolosirea lor, şi procură timp pentru însuşirea celor bune. Încât dacă cineva nu este constrâns, fie de o necesitate proprie pentru grija sufletului lui şi de o nevoie indispensabilă a lucrului pe care îl îndeplineşte, fie de vreo întrebare pusă lui în această privință, să petreacă în tăcere, afară, bineînțeles, de cântarea psalmilor.”

Origen, Exortație la martiriu, Cap. VIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 8, p. 358

„(...) Frumoasă e tăcerea în fața vorbelor nelegiuite, când ne luăm nădejdea de a mai îndrepta pe cei ce grăiesc rele.”

Sfântul Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, Omilia VII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1998), vol. 30, p. 264

„Dar când şi în legătură cu ce împrejurări e mai bine să taci? Poate că ar riposta cineva din cei care au în vedere puterea omului, că adeseori e mai de dorit să taci, decât să vorbeşti, după cum grăieşte Pavel, c-ar fi potrivit să taci ori să vorbeşti, poruncind că uneori e mai bine să taci, alteori, însă, îngăduie să vorbeşti, atunci când a spus: din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău (Efeseni 4, 29). Aceasta-i legea tăcerii. În schimb, dacă cineva vrea, prin bunătatea lui, să întărească credința, ca să dea har celor ce ascultă – şi în cazul acesta vreme este să grăieşti.” 

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)