Calist Angelicude, Culegere din Sfinții Părinți, Despre rugăciune și luare-aminte, în Filocalia (2002), vol. 8, pp. 363-364 „Cel ce se nevoiește pe calea virtuților trebuie să-și dea toată sârguința
Tăcerea și liniștea
Trăim într-o lume zgomotoasă. Definită în multe feluri, lumea în care trăim se poate identifica și prin larma pe care o produce constant. Civilizația tehnologică a adus cu sine zgomotul infernal al motoarelor și gălăgia amplificată de viteză. Prețul plătit, între altele, pentru toate binefacerile tehnicii este și asurzitorul zumzet cotidian. E greu să îți mai auzi gândurile și să îți urmărești propriile mișcări lăuntrice. Totul pare a fi făcut în așa fel încât să te alunge din sine. Dar asta este cea mai mică dintre probleme. Vuietul mașinilor este dublat de șuvoiul de cuvinte care se revarsă peste noi constant. Radiourile, televizoarele și, de câțiva ani încoace, telefoanele ne țin mereu scufundați într-o lume a cuvintelor lipsite de relevanță. Iar când acestea printr-un miracol se opresc, vorbim noi fără încetare. Am pierdut gustul liniștii. Nu mai știm cum e să stăm în tăcere, departe de zgomot. În acest climat nevoia de liniște devine cronică.
Părinții deșertului, în modul lor simplu de trai, propun o soluție. Avva Pimen zicea: „Dacă ești tăcut, vei avea liniște oriunde vei locui”. Există câteva paliere pe care le putem identifica în acest sfat teribil de simplu. Primul lucru pe care trebuie să îl faci pentru a dobândi liniștea este să încetezi tu să contribui la zgomot. Prin tăcerea ta, poți naște în jurul tău o atmosferă de liniște. Dar liniștea despre care vorbesc Părinții deșertului nu este doar lipsa sunetelor care poluează aerul și ne otrăvesc simțurile. Dincolo de aceasta este liniștea interioară. În lipsa ei, liniștea din afară va fi resimțită ca un chin sporit. În prima fază cel puțin. În mod obișnuit avem nevoie de distracția zgomotoasă pentru a fugi de noi înșine și de tot ce colcăie în inimă. Așa că ne trezim într-o poziție contradictorie: avem nevoie de liniște, dar nu o putem suporta, este prea greu de dus pentru noi.
Soluția însă rămâne aceeași pe care o propune avva Pimen. Învață mai întâi tăcerea. Cu timpul, tăcerea va genera liniște în jurul tău. Cu timpul se vor domoli pulsiunile lăuntrice și vei avea tu însuți liniște. Vei crește de pe o treaptă pe alta și, după ce ai învățat să trăiești în liniștea exterioară (la care contribui semnificativ), vei avea tu însuți liniște în inima ta, indiferent de context.
Cuvântul bătrânului mai spune ceva important. Anume că ceea ce se petrece în afară nu poartă răspunderea pentru neliniștea noastră. Dimpotrivă, răspunsul nostru la stimulii externi este inadecvat. În clipa în care înveți tăcerea, liniștea începe să se reverse peste tine și peste cei din jur. Tăcerea este ca un scut luminos care te poate înfășura, după o vreme. Dar tăcerea aceasta nu este nici pe departe muțenie. Este mai degrabă folosirea cu discernământ a darului cuvântului. Există o tăcere pașnică, iubitoare, învăluitoare, dar și tăcerea ca expresie a agresivității pasive. Cea din urmă este un zgomot înfundat, care se resimte ca bubuitul amenințător al unei bombe aflate încă la distanță. Cuvântul bine articulat este oricând preferabil acestei tăceri.