Taina Crucii

Sfântul Grigorie Palama, în omilia sa la duminica a treia din Post, ne prezintă felul în care taina Crucii a fost prezentă şi lucrătoare în cei de dinainte de Întruparea Mântuitorului şi cum lucrează şi în cei care trăiesc după venirea lui Hristos.

Avraam şi Crucea

Păcatul amplificat după greşeala lui Adam l-a adus pe om la experienţa morţii trupeşti, precum şi a celei sufleteşti, reprezentată de despărţirea sufletului de Dumnezeu. Păcatul şi starea creată de acesta pot fi lepădate doar prin taina crucii: îndepărtarea de tot ce ne poate separa de Dumnezeu şi asumarea vieţii conforme Celui Care a răstignit păcatul. Apropierea de Dumnezeu nu era inaccesibilă celor din Vechiul Testament: „Prieteni ai lui Dumnezeu se află mulţi, şi înainte de Lege şi după darea Legii, când Crucea nu se arătase încă“. Taina Crucii se lucra în strămoşii noştri, chiar dacă nu de o manieră pe deplin explicită. Primul exemplu pe care îl dă Sfântul Grigorie Palama este acela al lui Avraam. Faptul că Avraam ascultă de Dumnezeu şi iese din pământul său, din neamul său şi din casa tatălui său şi vine în pământul indicat de Dumnezeu este o asumare a Crucii. Sfântul Grigorie ne oferă şi o interpretare a acestui gest: „Când cineva fuge din patria sa şi din lume fără să se mai întoarcă înapoi, pentru acesta patria cea după trup şi lumea sunt ucise şi desfiinţate ; şi aceasta este Crucea“. Apoi, Sfântul Grigorie precizează: „Dumnezeu nu i-a spus: vino în pământul pe care ţi-l voi da, ci în cel pe care ţi-l voi arăta, în aşa fel încât, prin acest alt pământ, să fie înţeles pământul duhovnicesc“. Permiţându-ne un comentariu la acest pasaj din Omilie, putem avansa ideea că precizarea Sfântului Grigorie este valabilă pentru oricine ascultă chemarea lui Dumnezeu, în următorul înţeles: nimic nu este oferit într-o manieră statică, Dumnezeu lucrând cu fiecare dintre noi printr-un ghidaj şi printr-o atracţie incitante, nedezvăluind niciodată mărimea covârşitoare a bogăţiei sale. Dumnezeu nu ne cheamă la lucruri limitate şi strict delimitate (un anume „pământ“ cu caracteristici bine prezentate şi catalogate), ci ne cheamă în aventura Crucii, unde El Însuşi devine indiciu şi Cale, Cel Care ne va „arăta“ mereu ce ne va da, darul însă fiind creştere necontenită care din această viaţă se realizează prin asumarea Crucii.

Rugul Aprins al Crucii

Al doilea exemplu, Moise, este prezentat în lumina unei interpretări duhovniceşti a asumării Crucii. Vom reda întreg textul care explică evenimentul Rugului Aprins, pentru o mai bună înţelegere: „Chiar dacă ai părăsit slujirea lui Faraon, e totuşi de trebuinţă ca la aceasta să mai adaugi ceva. Să desfaci încălţările picioarelor tale. Ce înseamnă aceasta? Să lepede veştmintele de piele pe care le îmbrăcase şi prin care lucra păcatul, şi care îl despărţeau de pământul cel sfânt. Aşadar, «a scoate încălţămintea din picioare» este totuna cu a spune: nu mai trăi după trup şi în păcat, ci să fie lepădate şi ucise viaţa cea potrivnică lui Dumnezeu şi cugetarea cea după trup. Oare nu aceasta este Crucea? Căci Crucea este, ca să grăim şi noi cu Apostolul Pavel, răstignirea trupului împreună cu patimile şi poftele“.

De asemenea, taina Crucii s-a lucrat şi în Isaac. Chip al lui Hristos, Isaac îşi ascultă tatăl, mergând până la ascultarea totală. Şi în Isaac, şi în Iacov, şi în Moise sau în Avraam, taina Crucii se lucrează în forma ei cea mai înaltă: fiecare din ei dobândeşte posibilitatea vederii lui Dumnezeu, vedere care în ea însăşi este o răstignire. Nimeni nu poate ajunge la această vedere dacă nu moare păcatului şi dacă nu trăieşte virtuţii: „Chiar dacă au fost ispitiţi, ei au ieşit totuşi biruitori“.

Şi pentru cei din Vechiul Testament, şi pentru noi toţi, ridicarea cugetului la înălţimea Crucii presupune renunţare şi ascultare: „A renunţa la propriul trup şi a-l purta spre Cruce, după cum cere porunca, aceasta n-o pot face decât cei ce sunt oameni ai lui Dumnezeu, trăind după Dumnezeu: nefiind ei prea mult aplecaţi spre propriul trup, se slujesc de acesta doar ca de un împreună-lucrător cu ei pentru cele ce le sunt de trebuinţă, iar dacă li se iveşte prilejul, sunt gata în orice clipă să renunţe la el. A birui prin slăbiciune, a se înălţa prin smerenie, a fi bogat şi a se îmbogăţi prin sărăcie, iată taina Crucii“.

Ascultarea de teologia şi experienţa Părinţilor, răstignirea propriei încercări teologice

O imagine clară a răstignirii, de data asta în demersul formulării teologice, este oferită de Sfântul Grigorie Palama în Tomul Aghioritic. Propria călăuzire de sine, cel mai adesea riscantă pentru că introduce suficienţa şi, mai grav, erezia, trebuie evitată. Această evitare este în fond răstignire şi asumare a tainei Crucii. Aşa cum precizează părintele Constantin Coman, „de la un capăt la altul, în Tomul Aghioritic se insistă pe nevoia ascultării de sfinţi, iar Tomul îşi întemeiază tot discursul pe afirmaţii sau mărturii ale Sfinţilor Părinţi, pentru că aceştia au cunoscut prin propria experienţă cele ale Duhului. De altfel, neascultarea de sfinţi este condamnată drept cauză a rătăcirilor şi a neînţelegerii tainelor lui Dumnezeu. Este nevoie de această ascultare de sfinţi, chiar şi atunci când cineva are propria experienţă a celor dumnezeieşti“.

Demersul teologic, bazat pe recursul permanent la fluviul experienţei sfinţilor, trebuie alimentat mereu şi de înrădăcinarea în renunţarea la atitudinea egoistă faţă de lume, faţă de trup, faţă de ceilalţi, prezentată în prima parte a acestui articol. „Dacă şi noi vom stărui în rugăciuni şi în celelalte virtuţi, rămânând în casa Domnului, întru înţelegere, precum Maica Domnului după ce a fost adusă la Templu, vom afla în noi înşine adăpostită, ca o comoară, curăţia inimii, care Îl sălăşluieşte şi-L descoperă pe Dumnezeu nouă“. Teologia nu poate fi ruptă de asumarea Crucii. A deveni asemenea cu Dumnezeu şi a exprima această devenire nu este o lucrare limitată la elaborarea de noţiuni teoretice. Hristos face omului darul vieţii veşnice: „Căci această viaţă veşnică este darul Lui, cu adevărat cel mai vrednic de El“. Drumul omului spre această viaţă veşnică trece însă prin tensiunea continuă a relaţiei Dumnezeu - om - semeni. Această relaţie se caracterizează prin necesitatea omului de comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. Teolog este cel ce se roagă şi cel ce se roagă este teolog, însă cred că nu greşim dacă nuanţăm ideea, în deplin acord cu direcţia mereu indicată de Sfântul Grigorie Palama: teolog este cel ce îşi asumă taina Crucii pentru a ajunge la bucuria Învierii, trăind această tensiune a relaţiei, răstignindu-şi mereu patimile şi neabătând-se de la calea cugetării celor dumnezeieşti, rămânând mereu în duhul Sfinţilor Părinţi de interpretare şi de poziţionare faţă de adevărurile şi realităţile dumnezeieşti.