Tâlcuirea duhovnicească a Raiului

Sunt puţini autorii filocalici despre care ştim mai multe lucruri, iar Sfântul Calist Patriarhul nu se numără printre ei. Cu toate acestea, chiar dacă amănuntele biografice sunt sărace, opera scrisă rămâne de o bogăţie duhovnicească deosebită. Contează mai puţin detaliile vieţii pământeşti, pentru că nu ele ne ajută să progresăm în viaţa duhovnicească, ci detaliile notate ale experierii Duhului Sfânt; raiul de taină pe care autorii filocalici au ales să ni-l prezinte într-o formă perceptibilă.

Cine a fost Sfântul Calist?

Despre Sfântul Calist nu avem prea multe informaţii istorice detaliate. Ştim că a ocupat scaunul de patriarh al Constantinopolului pentru o perioadă de şapte luni începând cu anul 1397. De aceea nu trebuie confundat cu patriarhul Calist I care a activat între 1350-1353 şi 1355-1363. Sfântul Calist a fost mai întâi monah în mânăstirea Xanthopol, fiind coleg cu Sfântul Ignatie. Prima scriere duhovnicească a creat-o împreună cu Ignatie, aceasta fiind faimoasa Metodă (Cele 100 de capete) despre rugăciunea inimii şi modul în care trebuie păstrată corect respectiva nevoinţă. Cea de-a doua scriere lăsată de patriarhul Calist a fost un Cuvânt despre rugăciune în 83 de capete, publicat împreună cu prima scriere în volumul VIII al Filocaliei. Cea de-a doua lucrare este cea care ne interesează în cele ce urmează, pentru că aici este dată o tâlcuire interesantă a raiului. De altfel, Capetele despre rugăciune sunt pline de înţelepciune şi adâncime duhovnicească şi în alte privinţe. După cum sublinia părintele Dumitru Stăniloae: "Avem în această scriere stăruitoare analiza stărilor trăite de contemplativ sau văzător. Dar avem în ea şi interesante aprofundări hristologice şi antropologice. Sunt descrise în cuvinte entuziaste stările iubirii de Dumnezeu şi modul trecerii practice de la multele raţiuni ale naturii şi Scripturii la Raţiunea tainică, personală, Cea Una şi Supremă. Scrierea cuprinde o analiză admirabilă a simţirii înţelegătoare şi a stării produse de ea" (Filocalia, vol. VIII, p. 16). Pe viitor vom trata şi celelalte teme cuprinse în acest pasaj de părintele Dumitru Stăniloae.

"Raiul despre care se vorbeşte este chipul omului"

"Precum cele arătate sunt chipuri ale celor nearătate ale omului, aşa şi raiul preafrumos, sădit de Dumnezeu cu înţelepciune la răsărit în Eden (Fac. 2, 8), este chip al omului dinăuntru. Acesta are ca pământ inima sa, ca pomi pe care are să-i sădească cu voia, mintea lui zidită după chipul lui Dumnezeu, vederile şi înţelesurile dumnezeieşti cu privire la Dumnezeu şi lucrările vrednice de Dumnezeu, care sunt multe şi felurite şi au şi o înfăţişare felurită, şi o mireasmă duhovnicească, ba voi adăuga că dau şi o hrană, o desfătare şi o plăcere" (Filocalia, vol. VIII, p. 204). În debut, Sfântul Calist enunţă principiul esenţial al tâlcuirii sale. El mărturiseşte că toate cele arătate pot fi privite drept simboluri care amintesc alcătuirea lăuntrică a omului. Sfântul Calist ne dezvăluie astfel darul său contemplativ care îl face să înţeleagă mai adânc lucruri pe care un om obişnuit nu ar putea nici măcar să le intuiască. Inima omului este pământul raiului, pentru că doar din ea pot creşte roadele duhovniceşti. Aşa cum din inimă ies cele rele ale omului, tot din inimă ies cele bune. De aceea, Dumnezeu nu caută la faţa omului, ci la inima lui. Judecata finală nu este neapărat cea a faptelor, ci cea a intenţiilor, pentru că nu toate faptele care par bune vin dintr-un cuget bun, la fel cum nici faptele crezute drept rele nu vin neapărat dintr-un cuget rău. Obişnuinţa însă este bună sau rea. De aceea suntem mustraţi că pomii buni nu pot face roade rele, nici cei răi roade bune. Doar obişnuinţa ne face să înclinăm spre faptele bune sau spre cele rele oarecum instinctual, independent de gândire. Inima, însă, este solul din care se nasc toate intenţiile. Voinţa este cea care sădeşte pomii faptelor. Vederile şi descoperirile dumnezeieşti constituie pomii raiului şi care dau roadele care se cuvin. De remarcat că în acest fragment, Sfântul Calist vorbeşte despre rai înainte ca el să fi fost părăsit de om, ceea ce explică neamestecul ispitirii.

Importanţa esenţială a inimii

"Astfel inima hrăneşte "edenul" acesta în chip firesc şi are în sine spre plăcere şi bucurie vădită cele dumnezeieşti. Edenul văzut e sădit la răsăritul soarelui văzut, pentru că soarele văzut este chipul soarelui cugetat. Deci inima e sădită spre luminile cunoştinţei soarelui cugetat. Căci inima, după Părinţi, lipsită de lumina cunoştinţei nu poate produce înţelesuri şi gânduri dumnezeieşti şi lucrări vrednice de Dumnezeu şi nu se poate umple deplin de vederi dumnezeieşti mai simple şi mai desăvârşite ca să fie un rai nou şi mai presus de lume" (Filocalia, vol. VIII, p. 204). Tâlcuind acest pasaj, părintele Dumitru Stăniloae explică în mod crucial faptul că soarele văzut semnifică mintea. Pasajul amintit mai sus conţine probabil o mică eroare de traducere, deoarece citindu-l se poate înţelege că mintea reprezintă unul dintre pomii raiului, dar, de fapt, ea este pur şi simplu amintită. Mintea este soarele văzut, chip al soarelui cugetat, care este Dumnezeu. Lumina cunoştinţei trece prin minte şi luminează inima. Fără lumina dumnezeiască, inima nu poate aduce la creştere deplină pomii cu ajutorul voinţei. Roadele lipsesc şi ele. De aceea, Edenul interior nu se poate constitui într-un rai duhovnicesc, ci rămâne sterp, fără ajutorul iluminării divine a Duhului Sfânt.

Lucrarea "apelor"

Bineînţeles, lucrarea Duhului Sfânt este simbolizată de cea a izvorului amintit de Scriptură care pornea din mijlocul raiului. "De aceea, în raiul din Eden se vede ţâşnind din mijlocul lui un izvor care se împarte, precum se scrie, în patru începuturi (de râuri) şi adapă faţa pământului (Fac. 2, 6), iar în om, ca izvor de apă vie se află mişcarea de viaţă făcătoare a Duhului Sfânt, despre care Domnul a zis: "Apa pe care Eu voi da-o lui se va face lui izvor de apă" (Ioan 4, 14) vie în inimă, ţâşnind în chip minunat ca dintr-un Eden şi împărţindu-se în înţelepciune, cumpătare, dreptate şi bărbăţie ca cele patru începuturi, din care se naşte toată virtutea în chip dumnezeiesc. De aceea s-a şi spus în continuare că prin acest râu se adapă toată faţa pământului sau a inimii cu lucrare spre creşterea, spre odrăslirea şi spre producerea rodurilor alese ale virtuţilor dumnezeieşti" (Filocalia, vol. VIII, pp. 205-206). Dacă izvorul esenţial din Eden este harul Duhului Sfânt, atunci cele patru izvoare în care se împarte acesta simbolizează fără discuţie cele patru virtuţi esenţiale. Aceste virtuţi esenţiale stau la baza tuturor celorlalte virtuţi, care se constituie în roadele pomilor din Eden. Frumoasa tâlcuire a Sfântului Calist pune în discuţie câteva aspecte teologice fundamentale. Virtuţile nu trebuie înţelese drept pure manifestări exterioare în care omul are rolul cel mai important. Ele se nasc din Duhul Sfânt, iar rolul lor esenţial este dobândirea harului simţit. Încă de la Botez, harul Duhului Sfânt sălăşluieşte şi lucrează în adâncul omului, chiar dacă acesta nu conştientizează lucrarea sa. El îndeamnă la lucrarea virtuţilor, iar această lucrare îl face din ce în ce mai simţit în inima omului. De aceea, aici putem vorbi despre o sinergie practică prin care inima devine din ce în ce mai simţitoare cu cât se lasă hrănită de apele Duhului Sfânt. Pământul nu poate da naştere plantelor fără apă. Se deşertifică. Apa (harul) Duhului Sfânt este esenţială pentru creşterea roadelor (virtuţilor). Prin aceasta este dărâmată morala sistematizată şi seacă a lumii moderne, care consideră virtute o aplicare faptică fanatică. Dintre virtuţile esenţiale enumerate de patriarhul Calist, niciuna nu trebui aplicată mai mult la ceilalţi decât la sine. De aceea, putem afirma că regula de bază a moralei duhovniceşti este hrănirea propriei inimi cu harul Duhului Sfânt. Altfel, inima se deşertifică, iar raiul interior devine un mic paradis trist al judecării celorlaţi. Un "paradis în destrămare", aşa cum a numit Blaga una dintre poeziile sale faimoase. Partea cea mai tristă a acestui paradis destrămat este faptul că la poartă rămâne heruvimul cu sabia de foc care nu ne va lăsa înăuntru până când ne vom recunoaşte greşeala de a ne fi considerat prea înţelepţi. Doar începutul pocăinţei ne introduce în propria inimă…