Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Patristica Temerile noastre și frica cea mântuitoare

Temerile noastre și frica cea mântuitoare

Galerie foto (1) Patristica
Un articol de: diac. asist. dr. Eugen Maftei - 11 Aug, 2020

Este oare frica de Dumnezeu diferită de fricile noastre cotidiene? Sigur că da! Frica de Dumnezeu nu are nimic în comun cu temerile noastre. Ea nu este o stare bolnăvicioasă, ci dimpotrivă, este o frică mântuitoare, care, în mod paradoxal, înlătură toate aceste angoase și îi aduce omului liniștire și pace. Interpretând cuvintele Scripturii: „Cel care se teme de Domnul n-are teamă de nimic” (Isus Sirah 34, 14), Sfântul Ioan Scărarul spune că „cel ce s-a făcut rob Domnului nu se va teme decât numai de Stăpânul său. Dar cel care nu se teme încă de Acesta se teme și de umbra sa”.

De foarte multe ori auzim și vedem în jurul nostru oameni care sunt cu­prinși de tot felul de frici sau temeri, de la unele larg răspândite, precum: frica de boală, frica de a fi părăsit, de a-și pierde serviciul, de a sta într-un spațiu închis, de a vorbi în public etc., până la unele mai puțin obișnuite, precum: frica de amintiri, de alimente, de culori sau de cuvinte lungi, frica de a se privi în oglindă și chiar de a adormi sau a deschide ochii. Cu siguranță, ne-am întrebat și noi ce resorturi interioare determină astfel de stări și de ce ele nu pot fi controlate. Specialiștii ne vor răspunde că avem de-a face cu un complex de factori: ereditate, mediu, educație și, evident, au dreptate. Există însă și un alt aspect, mai puțin luat în seamă, la care vrem să facem referire, și anume cel duhovnicesc.

Frica, panica sau teama, ca stare sufletească, poate fi semnul lipsei unei vieți duhovnicești. Știm că, acolo unde este prezent și lucrător harul Duhului Sfânt, frica nu-și face loc, omul care își pune nădejdea în Dumnezeu nu are de ce să se teamă. Acest adevăr îl exprimă psalmistul când spune: „Domnul este luminarea mea și mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieții mele; de cine mă voi înfricoșa?” (Psalmul 26, 1-2).

Cum se instalează totuși astfel de frici în inima omului? De ce nu pot fi stăpânite? Părinții și scriitorii bisericești ne învață că frica este, înainte de toate, o urmare a necredinței și a depărtării de Dumnezeu, căci - după cuvântul lui Evagrie - „credința neclintită nu primește bântuielile fricii”. Totodată, frica este o consecință a alipirii de cele lumești. Omul care este preocupat numai de lucrurile materiale și care își pune toată încrederea în puterile sale sfâr­șește prin a-și crea tot felul de frici, care decurg din neputința lui de a controla împlinirea celor dorite. Dimpotrivă, omul credincios nu are astfel de frici, pentru că nici dorin­țele lui nu sunt legate de cele lu­mești. În plus, cel care este puternic ancorat în Dumnezeu și își lasă viața în mâinile Lui nu este stăpânit de frică, întrucât siguranța îi vine din credința sa nestrămutată. Acesta nu are altă grijă decât să lucreze „cu frică și cu cutremur” mântuirea lui (cf. Filipeni 2, 12). Frica aceasta în a-și lucra mântuirea este numită, de obicei, „frica de Dumnezeu” despre care se spune că este „începutul înțelepciunii” (cf. Psalmul 110, 10; Pildele lui Solomon 1, 7; Isus Sirah 1, 14).

Este oare această frică diferită de fricile noastre cotidiene? Sigur că da! Frica de Dumnezeu nu are nimic în comun cu aceste frici. Ea nu este o stare bolnăvicioasă, ci dimpotrivă, este o frică mântuitoare, care, în mod paradoxal, înlătură toate aceste frici și îi aduce omului liniștire și pace. Interpretând cuvintele Scripturii: „cel care se teme de Domnul n-are teamă de nimic” (Isus Sirah 34, 14), Sfântul Ioan Scărarul spune că „cel ce s-a făcut rob Domnului nu se va teme decât numai de Stăpânul său. Dar cel care nu se teme încă de Acesta se teme și de umbra sa”.

Cum trebuie însă înțeleasă frica față de un Dumnezeu Care este iubire și Care ne cere să-L iubim, nu să ne temem de El? Evident nu este vorba despre o frică de Dumnezeu Însuși, ca de ceva înfricoșător, care ne înspăimântă și ne face să fugim de El. Este vorba, într-o primă fază - și aici ne referim la cei nedesăvârșiți - de o frică de judecata lui Dumnezeu și de chinurile viitoare. Aceasta este, am putea spune, o frică înnăscută, care ține - cum arată avva Dorotei - de „alcătuirea noastră”. Chiar dacă presupune o înțelegere limitată a relației cu Dumnezeu, frica aceasta începătoare îl păzește pe om de păcate și îl călăuzește pe calea înaintării duhovnicești.

Pe măsură ce omul se desă­vârșește în virtute și împlinește poruncile, locul fricii este luat treptat de încrederea în răsplata celor viitoare. În această treaptă, care presupune un anumit urcuș duhovnicesc, frica este - cum spune Sfântul Diadoh al Foticeii - „împreunată pe jumătate cu dragostea”. Aceasta nu este o stare desă­vârșită, însă face trecerea spre o altă treaptă, în care nici frica de pedeapsă, nici nădejdea răsplătirii nu mai sunt adevăratele resorturi ale vieții duhovnicești, ci însăși dragostea de Dumnezeu și dorința petrecerii împreună cu El și cu sfinții Săi. „Dacă tinde așadar cineva către desăvârșire - ne învață Sfântul Ioan Casian -, de la acea primă treaptă de teamă, despre care am spus că, în mod propriu, este o stare de robie [...], înaintând de pe o treaptă pe alta, se va urca pe aceea a speranței [...], către a treia treaptă, a fiilor, treapta dragostei”. Aceasta este starea sfinților, a celor desăvârșiți, care trăiesc în Dumnezeu și au pregustat încă din această viață bucuria petrecerii împreună cu El și pentru care frica de Dumnezeu înseamnă frica de a nu pierde această stare, de a nu cădea din har. Este frica fiului de a nu pierde dragostea părintelui, este o frică folositoare, care îl ține pe om într-un permanent urcuș duhovnicesc. La această stare se ajunge prin rugăciune neîncetată, prin smerenie, prin tăierea voii proprii și împlinirea voii lui Dumnezeu. Cu cât ne vom preocupa mai puțin de cele lumești și ne vom lipi de Domnul, cu atât ne vom întări mai mult în harul Sfântului Duh, care înlătură frica și lucrează în noi dragostea desăvâr­șită.

Dacă vom încerca să ieșim din logica raportării la lume și ne vom lăsa în grija lui Dumnezeu, apropiindu-ne tot mai mult de El prin credință puternică, prin smerenie și rugăciune, vom vedea că viața noastră va căpăta sens, vom vedea că multe dintre temerile noastre vor dispărea, că vom primi ajutor pentru a depăși toate încercările, iar pacea și bucuria vor umple inimile noastre.