Treptele răbdării

Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul al VIII-lea, 76-77, Editura Cuvântul Vieții, București, 2020, pp. 186-188

„De socotești să scoți gunoiul din ochiul altuia, ferește-te să nu întrebuințezi bârna în loc de cleștișor sau să-l zdrobești. Bârna e cuvântul aspru, apucătură necuviincioasă, iar cleștișorul este dăscălia blajină și dojana cu îndelungă-răbdare. Mustră - zice -, ceartă întotdeauna, dar nu și bate (II Timotei 4, 2), iar dacă ar fi nevoie și de aceasta, să fie rar folosită, însă nu cu mâna proprie. Să luăm aminte bine, că vom vedea pe mulți din<tre> cei porniți spre mânie săvârșind cu râvnă și privegherea, și postirea, și isihia. Că scopul diavolului este să-i momească, sub cuvânt de pocăință și plâns, cu acel material care să le sporească patima. Dacă un lup poate (după cum am spus mai ­înainte) să tulbure turma (având ajutor un diavol), de bună seamă un frate preaînțelept va putea (având un înger ajutor) să potolească valul, ca un foarte bun vas plin cu untdelemn, și corabia să se liniștească; și așa, făcându-se tuturor ajutor, primește răsplata de la Dumnezeu, pe când celălalt va lua simbrie după mărimea osândei lui.

Începutul fericitei răbdări a răului este a primi necinstirile chiar având sufletul amărât și îndurerat; mijlocul, a se simți în mijlocul lor fără mâhnire, iar sfârșitul (că este un sfârșit), a le socoti ca laude. Să hiritisim (felicităm) pe cel dintâi: Bucură-te! Pe cel de-al doilea: Fii sănătos! Iar celui de-al treilea: Fii fericit întru Domnul și veselește-te! Semn jalnic de privit, înfierează pe cei porniți spre mânie, ca unii ce uită că ceea ce li se întâmplă este din trufie; cel ce se mânie pentru înfrângerea în mânie iarăși se mânie. Și mă miram văzând încercarea de a alunga o cădere printr-o altă cădere; și priveam cu întristare cum, pentru izbăvirea de un păcat, se săvârșește alt păcat. Mă înfricoșez de răutatea diavolilor, pentru că puțin lipsește a nu cădea, din pricina ei, în deznădejde de propria sa viață...

Dacă cineva se simte înfrânt ușor de trufie și de pornirea spre mânie, de viclenie și de fățărnicie, și dacă vrea să scape cu totul de ele și se va hotărî să se lovească singur cu paloșul cel cu două tăișuri al blândeții și al răbdării, unul ca acela să se depărteze ­de pustie și să se ducă în sino­dia fraților și mai ales într-una din<tre> cele mai aspre, pentru că acolo, ca într-o morișcă de dat dimie la piuă, înghesuit de întreitele valuri ale sudalmelor și rușinărilor din partea fraților și bătut în chip înțelegător, și poate câteodată și în chip simțitor, defăimat și călcat în picioare, să-și spele murdăria încuibată în simțul sufletului său. Înduplecă-te de vorba aceea că spălătorul sufletului e pus în lucrare de batjocură. Unii din lume, când aruncă ocară în fața cuiva, zic lăudându-se către alții: I-am tras lui cutare o spălătură. Și este drept.

Alta este nemânierea cu plâns a celor începători și alta este nemânierea celor desăvârșiți; prima este o frână strunită de plâns, și a doua, un șarpe ucis cu paloșul nepătimirii”.

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)