Sfaturi pentru „învățători”

Fericitul Augustin, Despre catehizarea începătorilor în credință, II, 3-4, în Părinți și Scriitori Bisericești (2016), vol. 16, pp. 481-483

„Cât despre felul în care te vezi tu pe tine, n-aș vrea să te tulbure că adesea cuvântarea ta ți s-a părut slabă și dezgustătoare. Într-adevăr, se poate să nu i se pară așa celui pe care îl instruiai. Dar, fiindcă tu doreai să se audă ceva mai bun, ceea ce spuneai ți s-a părut nevrednic de auzul altora. De altfel, și mie aproape întotdeauna îmi displace propria mea cuvântare. Căci îmi doresc una superioară, față de care simt adesea o bucurie lăuntrică înainte de a începe să o exprim în cuvintele sonore; însă, când găsesc că rezultatul este mai prejos decât (lucrul) care m-a mișcat, mă întristez că limba mea n-a fost la înălțimea inimii. Pentru că vreau ca tot ce înțeleg eu să înțeleagă și cel care mă ascultă și îmi dau seama că n-am vorbit în așa fel încât să-mi reușească asta. Mai ales că înțelegerea se răspândește în suflet printr-un soi de străfulgerare rapidă, pe când vorbirea este lentă, de durată și mult diferită; și când una e încă în desfășurare, cealaltă s-a retras deja în sălașul ei tainic. Totuși, în chip uimitor, ea impregnează în memorie anumite urme. (...) Numai că de cele mai multe ori, arzând să le fim de folos ascultătorilor, noi vrem să ne exprimăm exact așa cum înțelegem în acel moment, deși prin chiar această încordare nu suntem în stare să vorbim. Și, pentru că nu reușim, ne frământăm și, ca și cum ne-am fi zbătut degeaba, ne dezumflăm de lehamite. Iar din pricina acestei stări de lehamite cuvântarea se face și ea mai delăsătoare și mai moale decât era atunci când ne-a adus la lehamite. Dar de multe ori atenția celor care doresc să mă asculte îmi arată că vorbirea mea nu e chiar așa de rece cum mi se pare mie.”

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a X-a, Capitolul al II-lea, în Părinți și Scri­itori Bisericești (2000), vol. 41, pp. 957-958

„Dându-Se pe Sine Însuși chip al acestui lucru și înfățișându-le ceea ce a săvârșit El, îi îndeamnă să imite pe Învățătorul, ca să lumineze pe aceia cu aceleași fapte, zicând: «Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales», și cele următoare. Înțelege-L că zice prin acestea: Încin­geți-vă, o, ucenici ai Mei, cu iubirea unuia față de altul. Acestea sunteți datori să le faceți și voi altora cu toată străduința, așa cum am făcut Eu față de voi. Căci Eu v-am ales pe voi, nu voi pe Mine. Eu am venit la voi și M-am făcut cunoscut vouă, care nu Mă cunoș­teați, pentru iubirea mai presus de fire. (...) Ci vă veți face pe voi înșivă călăuzitori spre credință celor încă neștiutori și rătăciți, aducându-le celor ce vor să fie învățați propovăduirea mântuitoare și chemându-i cu râvnă la cunoașterea adevăratei cunoștințe de Dumnezeu, chiar dacă mintea unora se va înăspri în neascultare. Aceasta vă va fi și vouă, celor ce ați înaintat și v-ați bucurat de sporiri în cele bune, spre rodire mai multă în Dumnezeu, având ca rod pururea stăruitor și mântuitor rugăciunea atât de primită, încât tot ce voiți să primiți vi se va da dacă cereți în numele Meu. Deci trebuie să exprimăm, pe scurt, 
scopul acestui cuvânt, să facem clar ascultătorilor că (Hristos) convinge pe ucenici să aibă față de alții atâta iubire și vrea ca ei să aibă atâta râvnă în a nu șovăi să câștige pentru credință sufletele celor încă necredincioși, cât a avut El față de noi, sau cât le-a arătat lor.”

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilia la Psalmul XXXVI, VIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1986), vol. 17, p. 272

„Da, ucenicul este fiu duhovnicesc al dascălului. Cel care primește învățătura bunei credințe de la cineva este format oarecum și adus la desăvârșire de dascălul său, întocmai ca pruncii, care sunt formați în pântecele mamelor care i-au născut.” 

(Pr. Narcis Stupcanu)