Uimirea în fața tainelor

Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, Cateheza 14, în Filocalica, Ed. Deisis, pp. 180-181

„(...) Prin urmare, ajungând așa, numaidecât Dumnezeu locuiește în el și i se face toate câte vrea, sau mai degrabă mai presus de câte vrea el. Fiindcă Dumnezeu fiind tot binele, face sufletul în care locuiește plin de tot binele pe măsura cuprinderii firii noastre, pentru că Dumnezeu e de necuprins și de neîndurat pentru toată firea creată. Iar acele lucruri bune sunt cele pe care ochiul nu le-a văzut și urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit (I Corinteni 2, 9), adică la ale celui care n-a ajuns așa. Prin urmare, Dumnezeu Cel ce locuiește în el îl învață pe un asemenea om despre cele viitoare și cele prezente, nu prin cuvânt, ci prin însuși lucrul, prin experiență și realitate. Fiindcă descoperindu-i ochii minții lui, Dumnezeu îi arată câte vrea și câte îi sunt de folos, iar pe celelalte îl convinge să nu le caute nici să le cerceteze, nici să le iscodească cu curiozitate, fiindcă nici măcar cele pe care Dumnezeu i le dezvăluie și i le arată nu le poate vreodată privi fără sfială; ci, plecându-se spre adâncul bogăției și înțelepciunii și cunoștinței lui Dumnezeu (Romani 11, 33), de îndată e cuprins de amețeală și de uimire, gândindu-se la sine însuși și de ce fel de lucruri s-a învrednicit a se face văzător. Căci privind la măreția iubirii de oameni a lui Dumnezeu și ieșindu-și din sine, și socotindu-se pe sine însuși din suflet nevrednic de vederea unor asemenea lucruri, nu vrea nici să privească limpede spre ele, nici să le învețe, ci, cuprins de cutremur, de frică și respect, strigă: Cine sunt eu, Doamne, și care e casa părintelui meu, că mi-ai descoperit mie nevrednicul asemenea taine și m-ai făcut nu numai văzător al unor asemenea bunătăți ale Tale, ci și părtaș al lor în chip uimitor (paradoxal)? Așadar, unul ca acesta, ajungând mai presus de toată făptura, nu mai vrea să se întoarcă înapoi și să cerceteze cu curiozitate cele ale făpturii. Fiindcă dobândind pe Stăpânul îngerilor, nu mai suferă să cerceteze cele despre ființa și firea îngerilor care-I slujesc Lui, căci știe că nu este lucru plăcut lui Dumnezeu ca omul să cerceteze cu curiozitate cele mai presus de om; căci dacă ni s-a poruncit să nu cercetăm cu curiozitate dumnezeieștile Scripturi, cu atât mai mult nu se cuvine ca noi să cercetăm cu curiozitate cele mai presus de cele scrise.”

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, partea a doua, 43, în Părinți și Scriitori Bisericești (1983), vol. 80, pp. 156-157

„Cunoscând sfinții cu înțelep­ciune nestatornicia şi trecerea succesivă a vieții acesteia, au înțeles că nu aceasta este viața dăruită de Dumnezeu oamenilor la început, ci au învățat tainic că Dumnezeu a creat la început alta, dumnezeiască şi mereu la fel, una despre care au înțeles că e demnă de Dumnezeu, Care e bun. Spre aceasta ridicându-şi cu înțelep­ciune, prin harul Duhului, pe cât e cu putință oamenilor celor de sub moarte, ochiul sufletului şi zămislind înăuntru dorința dumnezeiască după ea, au socotit, cu drept cuvânt, că trebuie să lepede viața aceasta prezentă, dacă vor să dobândească în chip curat pe aceea, precum o cere rațiunea. Şi fiindcă lepădarea vieții nu se face fără moarte, au socotit drept moarte a morții renunțarea la iubirea trupească, prin care s-a făcut intrarea morții în viață. Prin această renunțare au voit ca, pricinuind o moarte morții, să înceteze a trăi morții, murind moartea cinstită înaintea Domnului, moartea adevărată a morții, care pe de o parte strică stricăciunea, iar pe de alta deschide în cei vrednici intrare vieții fericite şi nestricăciunii. Căci sfârşitul vieții acesteia de aici socotesc că nu e drept să se numească moarte, ci izbăvire de moarte şi despărțire de stricăciune şi slobozire din robie şi încetarea tulburării şi oprirea războaielor şi trecerea confuziei şi retragerea întunericului şi odihna de osteneli şi tăcerea zgomotului neclar şi liniştirea fierberii şi acoperirea ruşinii şi scăparea de patimi şi dispariția păcatului și, ca să spun pe scurt, hotarul tuturor relelor. Acestea reuşindu-le prin mortificarea de bunăvoie, sfinții s-au făcut pe ei străini vieții şi călători în ea. Căci luptându-se vitejeşte cu lumea şi cu trupul şi cu răscoalele din ele şi scuturându-se de amăgirea provenită din amândouă, datorită împletirii simțu­rilor cu cele sensibile, şi-au păzit nerobită demnitatea sufletului. În mod cât se poate de cuvenit au judecat că e legiuit şi drept şi mai bine este ca ceea ce e mai rău să fie condus de ceea ce e mai bine, decât să fie împiedicat ceea ce e mai bun de ceea ce-i mai rău. Căci aceasta e o lege dumnezeiască sădită în cei ce s-au hotărât să îmbrățişeze cu precădere viața demnă de ființele raționale, viața care imită prin îndestularea cu puțin lipsa de trebuințe şi de grijă a îngerilor.”

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)