Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Patristica „Unde va fi semnul Crucii, acolo va fi şi Hristos“

„Unde va fi semnul Crucii, acolo va fi şi Hristos“

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Patristica
Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 10 Oct, 2010

În debutul primei epistole către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel afirma următoarele: "Cuvântul Crucii este nebunie pentru cei pierduţi, dar pentru cei care ne mântuim este puterea lui Dumnezeu" (I Cor. 1:18).

În cadrul istoriei duhovniceşti a Bisericii, crucea are un rol extrem de important. Ea nu reprezintă deloc un instrument de tortură pentru conştiinţa creştină, ci, din contră, un simbol al căii spre Hristos. Sfântul Ioan Damaschin ne deschide drumul spre înţelegerea tainei Sfintei Cruci.

"Prin nimic altceva nu s-a distrus moartea"

În "Dogmatica" sa, Sfântul Ioan Damaschin consacră un capitol întreg Sfintei Cruci, încercând să sublinieze importanţa ei fundamentală pentru viaţa creştină. Astfel, el precizează: "Orice faptă şi orice minune a lui Hristos este foarte mare, dumnezeiască şi minunată. Dar cea mai minunată decât toate este cinstita Lui cruce. Căci prin nimic altceva decât prin crucea Domnului nostru Iisus Hristos s-a distrus moartea, s-a dezlegat păcatul strămoşesc, s-a prădat iadul, s-a dăruit învierea, ni s-a dat puterea să dispreţuim cele prezente şi chiar moartea, s-a săvârşit întoarcerea la fericirea cea dintru început, s-au deschis porţile Raiului, s-a aşezat firea noastră în dreapta lui Dumnezeu,

ne-am făcut copii şi moştenitori ai lui Dumnezeu" (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, pp. 192-193). Crucea este cea mai puternică minune a lui Hristos, pentru că a reprezentat momentul supremei jertfe a Fiului lui Dumnezeu. Moartea a fost desfiinţată, în sensul că Raiul s-a redeschis celor vrednici de a locui în el. Păcatul strămoşesc a fost dezlegat, pentru că prin Hristos este întemeiat Botezul curăţitor de orice nedreptate. Iadul este prădat pentru că Fiul lui Dumnezeu a coborât în el propovăduind Împărăţia cerurilor celor prinşi de moartea sufletească. De asemenea, Sfântul Ioan Damaschin subliniază puterea pe care ne-o oferă Crucea de a dispreţui această viaţă trecătoare şi chiar teroarea morţii. Prin jertfa de pe Cruce, Mântuitorul a dăruit oamenilor viaţa veşnică arătând puterea Sa deosebită. "Iată, dar, că moartea lui Hristos, adică Crucea, ne-a îmbrăcat cu înţelepciunea enipostatică şi puterea lui Dumnezeu. Cuvântul Crucii este puterea lui Dumnezeu, sau pentru că prin ea ni s-a arătat puterea lui Dumnezeu, adică biruinţa asupra morţii, sau pentru că, după cum cele patru braţe ale Crucii se ţin şi se strâng prin încheietura de la mijloc, tot astfel se ţin prin puterea lui Dumnezeu înălţimea, adâncimea, lungimea şi lăţimea, adică toată creatura văzută şi nevăzută" (Dogmatica, p. 193). Puterea Crucii se arată în două aspecte fundamentale. În primul rând, ea devine semnul biruinţei lui Dumnezeu asupra morţii. Chiar dacă Mântuitorul a murit pe Cruce, El nu a putut fi ţinut de moarte în iad. Hristos a biruit moartea şi ne-a deschis calea veşniciei. De asemenea, Crucea este văzută drept o pecete a creaţiei. Cele patru braţe ale sale acoperă creaţia şi o pecetluiesc prin energiile necreate ale Sfintei Treimi.

Vestirea Crucii în Vechiul Testament

De vreme ce Mântuitorul a fost vestit de prooroci şi prefigurat prin diverse simboluri în cărţile vechi-testamentare, era normal ca şi Sfânta Cruce să fie anticipată în anumite momente. De aceea, Sfântul Ioan Damaschin face un adevărat istoric în această privinţă începând de la pomul vieţii sădit în Rai şi încheind cu un cuvânt din proorocia lui Isaia. "Pomul vieţii, care a fost sădit de Dumnezeu în Rai a preînchipuit această cinstită Cruce. Dar pentru că prin pom a venit moartea, trebuia ca prin lemn să se dăruiască viaţa şi învierea. Iacov cel dintâi a închipuit Crucea când s-a închinat vârfului toiagului lui Iosif, iar când a binecuvântat pe fiii lui Iosif cu mâinile încrucişate este foarte lămurit că a descris semnul Crucii. Toiagul lui Moise a lovit marea în chipul Crucii şi a mântuit pe Israel, iar pe Faraon l-a înecat. Mâinile întinse în chipul Crucii au biruit pe Amalec. Prin lemn se îndulceşte apa cea amară, iar din piatră curg şi se revarsă izvoare" (Dogmatica, p. 195). Există o conotaţie strânsă între pomul vieţii şi lemnul Sfintei Cruci. De vreme ce prin pomul cunoştinţei binelui şi răului a venit moartea pentru om, prin Sfânta Cruce reprezentată de pomul vieţii a intrat în lume vestea cea bună a vieţii veşnice în Dumnezeu prin Hristos. De asemenea, Sfântul Ioan Damaschin îmbogăţeşte această prezentare şi cu exemplele patriarhului Iacov şi profetului Moise, două personaje reprezentative ale lumii Vechiului Testament. Moise a dăruit apă poporului însetat lovind piatra în chipul Crucii sau aruncând un lemn în apele amare. De asemenea, a despărţit cu acest semn apele Mării Roşii trecând poporul Israel prin mijlocul lor şi a biruit asupra lui Amalec ţinând mâinile în chipul Crucii. Remarcăm că aceste minuni nu au reprezentat doar nişte fapte măreţe în vederea mirării poporului israelit, ci lucru care

le-au salvat viaţa. Dacă nu ar fi trecut prin mijlocul Mării Roşii, ar fi fost ucişi de egiptenii răzbunători. Dacă nu ar fi avut apă, setea i-ar fi doborât în pustie. Sfântul Ioan Damaschin continuă seria semnelor care au profeţit existenţa Crucii, precizând că: "Toiagul lui Aaron face cunoscută vrednicia preoţească. Şarpele, deşi era mort, a fost înălţat în triumf pe lemn, iar lemnul mântuieşte pe cei credincioşi care privesc la duşmanul omorât. Tot astfel a fost pironit Hristos, Care nu ştia de păcat, într-un trup al păcatului. Moise cel mare a strigat "Priviţi viaţa voastră atârnată pe lemn, în faţa ochilor voştri" (Deut. 28:66). Iar Isaia spune: "Toată ziua am întins mâinile mele către un popor neascultător şi împotrivă grăitor" (Isaia 65:2). Cei care ne închinăm acestui semn să dea Dumnezeu să dobândim partea lui Hristos cel răstignit" (Dogmatica, p. 195). Şarpele pironit pe lemn în pustie salva viaţa celor muşcaţi de şerpi şi se înscrie astfel în seria minunilor izbăvitoare pentru poporul Israel. Este de remarcat simbolul toiagului lui Aaron. Crucea este pentru prima dată simbolizată de un obiect aparţinând rangului preoţesc, de unde rezultă şi arhieria Mântuitorului.

"Ne închinăm semnului Crucii, iar nu materiei"

Sfântul Ioan Damaschin are grijă să precizeze şi faptul că nu cinstim materia din care este confecţionată Crucea, ci semnul în sine. Drept dovadă, el aduce argumentul că, atunci când Crucea este distorsionată sau dărâmată, nu mai poate fi cinstită, indiferent de materia din care este făcută. "Ne închinăm, deci, semnului cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, chiar dacă este făcut din altă materie. Noi nu cinstim materia - să nu fie! - ci semnul ca simbol al lui Hristos (...) Prin urmare, trebuie să ne închinăm semnului lui Hristos. Acolo unde va fi semnul, acolo va fi şi El. Dar nu trebuie să ne închinăm materiei din care este făcut semnul Crucii, chiar dacă ar fi din aur sau pietre scumpe, dacă se întâmplă să fie distrus semnul. Ne închinăm, deci, tuturor celor afierosite lui Dumnezeu, aducându-I închinăciunea" (Dogmatica, p. 195). Atrage atenţia aici ideea că oriunde se află Crucea este şi Hristos. În mod clar, Hristos nu poate fi separat de Crucea Sa, tocmai pentru că El oferă valoare Crucii. Crucea fără Hristos nu înseamnă nimic. Este, însă, adevărat că există în continuare multe persoane care resping Crucea în orice circumstanţă din cauza lipsei de credinţă. De aceea, Sfântul Ioan Damaschin se simte obligat să adauge: "În adevăr, Crucea este nebunie pentru cei care nu o primesc cu credinţă şi care nu ţin seamă de bunătatea şi atotputernicia lui Dumnezeu, ci cercetează cele dumnezeieşti cu gânduri omeneşti şi fireşti. Toate cele ale lui Dumnezeu sunt mai presus de fire, de cuvânt şi de cuget" (Dogmatica, p. 192). Crucea ne îndeamnă la o răstignire a gândirii raţionale, lucru care irită multe persoane inteligente, dar lipsite de posibilitatea de a admite că există şi taine mai presus de minte. Dumnezeu nu se află în spaţiul definiţiilor, iar lucrurile de care se foloseşte pentru a ne deschide mintea şi inima se dovedesc deseori pline de mister. Crucea este un obiect la care nimeni nu s-ar fi putut gândi pozitiv înainte de Întruparea Domnului şi, cu toate acestea, astăzi este semnul biruinţei noastre şi al căii spre mântuire.