Vederea lui Dumnezeu

Sfântul Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunțită la Cântarea Cântărilor, Omilia VIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 29, pp. 222-223

„Marele Apostol, descriind către corinteni marile vederi, când a spus că avea îndoială despre firea lui, de era trup sau înțelegere, în vremea intrării în Rai, mărturisind acestea, zice: Nu mă socotesc pe mine să fi ajuns, ci mă întind încă spre cele dinainte, uitându-le pe cele străbătute (Filimon 3, 13). O spune aceasta, adică, și după cerul acela al treilea, pe care singur el l-a cunoscut. Căci nu a povestit Moise ceva despre el în «Facerea» lumii. Și după auzirea negrăită a tainelor Raiului, merge încă mai sus și nu încetează să-și facă urcușul, necunoscând niciodată, din binele ajuns, hotarul dorinței. Prin acestea socotesc că ne învață că mult e totdeauna ceea ce se află în firea fericită a bunătăților, dar e nesfârșit mai mult ceea ce-i mai presus de ceea ce se apucă mereu; și aceasta se întâmplă pururi celui ce se împărtășește, pricinuindu-li-se celor ce se împărtășesc, în toată nesfârșirea veacurilor, o creștere prin cele necontenit mai mari. Căci cel curat cu inima, după cuvântul nemincinos al Stăpânului, vede pe Dumnezeu necontenit, după măsura puterii lui, primind atâta înțelegere cât poate cuprinde. Iar lipsa de hotar și necuprinsul dumnezeirii rămân dincolo de cuprindere. Căci Cel ale cărui măreție și slavă nu au margini e totdeauna la fel, privirea contemplându-L la aceeași înălțime. Aceasta a strigat-o și marele David, care a săvârșit urcușurile cele bune în inimă și a mers din putere în putere, zicând: Tu ești Prea Înalt în veci, Doamne (Psalmi 144, 5). Prin aceasta a indicat, socotesc, că în toată eternitatea veacului ne­sfârșit, cel ce aleargă spre Tine se face pururi mai mare și mai înalt ca sine însuși, crescând necontenit, în mod proporțional, prin urcușul în cele bune. Dar Tu, același ești, Prea Înalt, neputând să apari niciodată mai coborât celor ce urcă, prin aceea că ești totdeauna în mod egal mai presus și mai înalt de puterea celor ce se înalță. Aceasta am socotit, așadar, că le statornicește Apostolul despre firea bunătăților negrăite, când zice că binele acela nu l-a văzut vreun ochi, chiar dacă privește pururea. Căci nu vede cât este, ci cât este cu putință ochiului să privească.” 

Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Evanghelia după Ioan, Omilia a II-a, traducere si note de asist. drd. Sabin Preda, Revista „Studii teologice”, Seria a III-a, anul II, nr. 1, ianuarie-martie, 2006, pp. 177-194

„Căci precum ochiul, când este curat şi limpede, are vederea ascuţită şi nu oboseşte uşor când priveşte de aproape cele mai mici corpuri, iar pe când se revarsă asupra lui vreun lichid vătămător de pe cap, sau când urcă vreun fum înecăcios cu flăcări, acela nu îl lasă să mai vadă bine nimic, nici măcar din corpurile mai mari, la fel se întâmplă şi cu sufletul. Fiindcă atunci când este curat şi nu are nici o patimă să îl împiedice, priveşte cu putere la cele la care trebuie să privească. Dar când, tulburat de multele patimi, îşi pierde virtutea sa, către nimic înalt nu se mai poate mişca, ci oboseşte repede şi cade înapoi; şi se întoarce către somn şi moleşeală, ignorând cu totul cele ce l-ar putea interesa pentru virtute şi viaţă, şi nu le gustă defel cu prea mare bunăvoinţă”.

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)