Să ne ferim de oamenii vicleni!

Sfântul Ciprian, Despre unitatea Bisericii ecumenice, III, în Părinți și Scriitori Bisericești (1981), vol. 3, pp. 435-436

„Trebuie să ne păzim nu numai de înșelăciunile care se arată, care se văd, ci și de cele ascunse sub viclenia prefăcătoriei. Și ce e mai viclean și mai prefăcut decât dușma­nul descoperit și alungat prin venirea lui Hristos? După ce a fost adusă neamurilor lumina strălucitoare a mântuirii care a făcut ca surzii să audă glasul bunăvoinței duhov­nicești, orbii să-și deschidă ochii către Domnul, infirmii să capete sănătatea cea veșnică, șchiopii să alerge să-L asculte, muții să se roage cu glasul vorbirii, dușmanul, văzând că mulțimile prea credincioase au părăsit pe idoli și că templele și lăcașurile lui au rămas goale, a născocit o nouă înșelăciune, aceea de a atrage pe creștinii nebăgători de seamă prin însuși numele de creștin. A inventat erezii și schisme prin care să răstoarne credința, să corupă adevărul, să dezbine unitatea Bisericii. Pe cei pe care nu-i putea ține pe drumul orbirii celei vechi îi înșală și-i abate pe calea unei noi rătăciri. Răpește pe oameni chiar din biserică și, tocmai când li se pare că s-au apropiat de lumină și au scăpat de noaptea acestei lumi, tocmai atunci îi coboară iarăși în întuneric, încât se numesc creștini și cei ce nu stau pe temeiul Evangheliei și al legii lui Hristos. Cei ce cred că au lumină umblând în întuneric, nemângâiați și amăgiți de dușmanul care se preface cu glas de Apostol și de înger al luminii (II Corinteni 11, 14-15), găsindu-și unelte care se dau drept slujitori ai dreptății, care pretind că noaptea este zi, moartea mântuire, deznădejdea nădejde, necre­dința credință prezentând pe antihrist sub numele lui Hristos și spunând minciuni înșelătoare, ca să denatureze adevărul prin amăgiri deșarte. Aici se ajunge, prea iubiți frați, când nu se merge la obârșia adevărului, nu i se caută începutul și nu este păzit cuvântul Învăță­torului ceresc.”

Sfântul Chiril al Alexandriei, Închinare în Duh și Adevăr, Cartea a Șaptea, în Părinți și Scriitori Bisericești (1991), vol. 38, p. 246

„Cel ce se sârguiește drept să dobândească cunoștința dreptății și ține să se distingă în iubirea de frați trebuie să apară statornic și întărit și așa cum este, nu schimbăcios, nici ușuratic, nici cu o bunătate prefăcută, vrând să-și acopere chipul de lup într-o piele de oaie; ci mai degrabă să se silească să aibă descoperită și fără pată libertatea felului propriu de a fi. De aceea zice legea: Să nu umbli cu viclenie în neamul tău, și să nu urăști pe fratele tău în inima ta (Levitic 19, 17). Tot aceasta o poruncește și altfel: Să nu pui pe tine haină țesută din două feluri (Levitic 19, 19). Și iarăși: Să nu te îmbraci cu haină țesută din lână și in (Deuteronom 22, 11). Căci amăgirea și viclenia cu chip de bunătate reprezintă cu adevărat păcat foarte greu și mai mare decât toată prihana și un lucru din cele mai urâte lui Dumnezeu, având ca soră fața îndoită a sufletului și a gândurilor și schimbarea neîncetată, care stârnesc mânia dumnezeiască a minții preacurate. Căci zice despre unii: Săgeată ucigătoare: este limba lor; viclenie sunt cuvintele gurii lor; aproapelui său îi grăiește cuvinte de pace și în sine are dușmănia. Să nu-i cercetez pe ei? zice Domnul. Sau nu se va răzbuna întru poporul acesta sufletul Meu? (Ieremia 9, 8). Iar David zice că cel nevinovat cu mâinile și curat la inimă, care nu a viclenit în limba lui și nu a făcut răul aproapelui său, se va sui în muntele Domnului (Psalmi 14, 3-4). Astfel legea îi interzice omului ca un lucru prea urât și necuvenit a umbla cu viclenii, adică a viețui fățarnic și a-și lua chipul dreptății și a păgubi pe frați, disprețuind legile iubirii.” 

(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)