Virtute, pocăinţă şi isihie

Noţiunea de virtute, omniprezentă în literatura ascetică, este întâlnită des şi în Omilii. În Omilia a 40-a, Sfântul Grigorie precizează că Sfântul Ioan Botezătorul a fost prigonit şi ucis din cauza virtuţii. Ca orice faptă săvârşită cu împreună-lucrarea harului dumnezeiesc, înaintarea în virtute este prezentată ca fiind strâns legată de isihie.

Ca şi în cazul Sfântului Ioan Botezătorul, toţi cei iubitori de virtute, "urmând pe Înaintemergătorul harului, s-au despărţit de lume şi au fugit departe de adunarea celor care au rămas alipiţi de ea". Virtutea poate fi "făptuitoare" sau "contemplativă". Virtutea făptuitoare este necesară în orice demers ascetic. Vederea duhovnicească nu este posibilă fără progresul în virtute, iar cei care pretind că ar avea vreo vedere duhovnicească, dar nu fac nici un efort ascetic, se găsesc în înşelare: "Prin post şi cumpătare, omul din afară se nimiceşte; şi pe cât acesta se strică, pe atâta omul dinlăuntru se înnoieşte. Căci se spune: "Pântecele gras nu zămisleşte o minte ascuţită". Aşadar, pântecele care a fost subţiat prin post şi înfrânare, acela şi mintea neapărat o ascute". Virtutea contemplativă, strâns legată şi dependentă de virtutea făptuitoare, se referă, mai mult decât virtutea făptuitoare, la procesul de înduhovnicire şi de curăţire a minţii de orice cugetare pătimaşă. Lucrarea ei este cu neputinţă fără asceza trupească. Pentru a o descrie, Sfântul Grigorie Palama foloseşte o imagine plastică deosebit de relevantă. Referindu-se la parabola fiului risipitor, spune: "De aceea şi Tatăl milostivirilor coborând l-a întâmpinat şi îmbrăţişându-l l-a sărutat şi a poruncit slujitorilor Săi, adică preoţilor, să-l înveşmânteze în haina Sa cea mai bună, adică în vrednicia de fiu, pe care o îmbrăcase şi mai înainte prin Sfântul Botez, şi să pună inel în degetul lui, adică în partea activă a sufletului său, care se vădeşte prin mână, şi să-i aşeze pecetea virtuţii lucrătoare, zălog al moştenirii viitoare". Virtutea contemplativă, susţinută de demersul ascetic trupesc şi sufletesc, îl face pe om capabil de vederea Părintelui său: "Să ne apucăm şi noi fraţilor de lucrarea pocăinţei, ferindu-ne de cel rău şi de turmele lui. Să stăm departe de porci şi de roşcovele care îi hrăneau pe ei, adică de patimile cele spurcate. Să alergăm către Tatăl nestricăciunii şi Dătătorul de viaţă, pe calea vieţii prin virtuţi. Ca şi fiul risipitor, care, precum am învăţat de la Mântuitorul, până când a fost în ţara patimilor, chiar dacă a chibzuit şi a grăit cuvinte de pocăinţă, nu a dobândit nimic bun, ci numai părăsind acele fapte ale păcatului şi degrabă venind către tatăl său a ajuns să capete chiar mai mult decât nădăjduia, păstrând în el neatinsă sfinţenia harului dumnezeiesc".

"Străpungerea inimii"

Un alt termen întâlnit în Omiliile Sfântului Grigorie Palama este acela de "străpungerea inimii". Greu de tradus fidel în limba română din cauza complexităţii, ... are un sens destul de apropiat de rangul semantic oferit de termenul "pocăinţă". "Străpungerea inimii, părerea de rău pentru păcate sau simţirea plină de durere bucuroasă" se încadrează în categoria stărilor sufleteşti marcate de ostenelile trupeşti practicate în vederea dobândirii curăţiei. Alături de post, cumpătare, pocăinţa pentru stările de păcat, ęáô?íőîéň îşi pune pecetea asupra oricărui demers ascetic: "Desfătarea nu este numai pricină a păcatului, dar şi a necredinţei. Prin urmare, postul şi cumpătarea sunt de folos nu numai pentru virtute, dar şi pentru închinarea la Dumnezeu. Căci trebuie ca postul să fie însoţit de cumpătare, întristarea sufletului pentru Dumnezeu, şi acel simţământ sfâşietor care lucrează pocăinţa cea fără preget pentru dobândirea mântuirii; căci fără de o inimă înfrântă şi zdrobită nu este cu putinţă să fii cuprins de adevărata pocăinţă". Întâlnim acest termen şi în Omilia a 44-a. Omis din traducerea în limba română, ęáô?íőîéň este prezent în textul grecesc: "Când te rogi Domnului cu străpungere de inimă şi cu durerea cea plină de dulceaţă, atât pentru tine, cât şi pentru fiecare om, cunoscut sau necunoscut, duşman sau prieten, să ştii că îl iubeşti pe semenul tău din toată inima". În Omilia a 29-a, Sfântul Grigorie Palama spune de asemenea: "Astfel şi noi, fraţilor, să ne închinăm şi să cădem cu faţa la pământ şi să plângem, precum însuşi David ne îndeamnă, în faţa Domnului, Care ne-a zidit pe noi şi ne-a chemat la pocăinţă, la întristarea mântuitoare, la plânsul pocăinţei şi la mustrarea de cuget".

Adevărata isihie

Şi virtutea, şi străpungerea inimii îl pregătesc pe om pentru adevărata isihie. Termenul, atât de prezent în lucrările polemice ale Sfântului Grigorie Palama, este întâlnit şi în Omilii, cu precădere în Omilia a 53-a, şi este definit ca fiind starea de "oprire a minţii şi retragere din lume, uitarea celor de jos, iniţierea în tainele de sus, lepădarea cugetării pentru aflarea a ceea ce este mai bun". "Liniştea" sau "liniştirea" este starea care precede momentul descoperirii tainelor dumnezeieşti, prin rugăciune şi dezlipire de orice gând care ar putea să împiedice o relaţie nemijlocită cu Dumnezeu. În această stare, sufletul omului este mult mai disponibil pentru această relaţie. Sfântul Grigorie Palama caracterizează această stare în aceeaşi Omilie: "Este temeiul însuşi al adevăratei vederi dumnezeieşti, şi ca să spunem mai propriu, singurul chip al adevăratei bune rânduieli din suflet". Sfântul Ioan Scărarul dedică un capitol întreg din Scara "sfinţitei liniştiri a trupului şi a sufletului". Abordarea acestui termen de către Sfântul Grigorie Palama este foarte apropiată de cea a Sfântului Ioan Scărarul: "Liniştirea sufletului este conştiinţa gândurilor şi cugetarea nefurată (...). Cel ce se linişteşte se sârguieşte să închidă netrupescul în casă trupească". În aceeaşi ordine de idei, Sfântul Grigorie Palama precizează: "Contemplarea (născută din isihie, n.n) este rodul însănătoşirii sufleteşti, fiind ca un sfârşit şi un chip îndumnezeitor, căci prin aceasta s-a lucrat îndumnezeirea omului (...), prin petrecerea în isihie". Cel ce se linişteşte cunoaşte, aşa cum spune Sfântul Ioan Scărarul, "abis de taine" şi astfel "cei ce şi-au curăţit inima prin sfânta isihie Îl contemplă în ei înşişi pe Dumnezeu ca într-o oglindă, prin lumina cea mai presus de minte şi de simţire, care este unită cu aceştia în chip de negrăit".