Mărturisirea de credinţă a Sfinţilor Brâncoveni

În istoria poporului român, la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, a rămas o mărturie de credinţă exemplară: aceea a voievodului Constantin Brâncoveanu şi a familiei acestuia. În plus, acest voievod, prin preocupările sale, va fi cel care va influenţa peste veacuri întreaga artă şi cultură ortodoxă. Mergând pe linia marilor conducători ai neamului românesc, alături de Ştefan cel Mare şi Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu şi cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, precum şi Ianache sfetnicul, ginerele său, au marcat profund viaţa societăţii româneşti - datorită credinţei lor puternice de care nu s-au despărţit nici în faţa morţii - şi preocupărilor culturale de la curtea domnească din timpul lor.

Creatorul unei epoci distincte, atât pe linie politică dar şi bisericească, Constantin Brâncoveanu reprezintă un punct luminos în şirul voievozilor români. Un important punct de reper al domniei sale a fost acela al practicării unei diplomaţii de excepţie, precum şi accentul deosebit pus pe stabilirea relaţiilor personale cu marii conducători ai perioadei sale. Având rădăcini voievodale, tânărul Constantin era boier după tată din spiţa lui Matei Basarab. Născut în anul 1654, în satul Brâncoveni, din fostul judeţ Romanaţi, şi rămas orfan de tată la numai un an din viaţă, a fost crescut de mama sa în casele părinteşti din Bucureşti, din apropierea Curţii Domneşti. Rămâne singurul fiu în urma morţii celor doi fraţi ai lui şi, totodată, devine moştenitorul întregii averi părinteşti.

Un diplomat de excepţie

Primind Taina Cununiei, îşi întemeiază familia alături de doamna Marica, nepoata lui Antonie-Vodă din Popeşti. Nepot al domnitorului Şerban Cantacuzino, predecesorul său la tronul Ţării Româneşti, Constantin devine prezent în viaţa de la Curte înaintând treptat în ierarhia boierească. Om de încredere al lui Şerban-Vodă, îndeplineşte diferite misiuni cu caracter politico-religios. Una dintre acestea viza, după cum afirmă cronicarii vremii, apărarea intereselor religioase ale românilor din Transilvania. Datorită intervenţiei sale în calitate de ambasador, românii transilvăneni, vânaţi de pericolul Uniaţiei, ce prindea contur, devin liberi în a-şi păstra credinţa străbună. Totodată, Curtea Imperială, pentru a garanta îndeplinirea promisiunii, îl eliberează pe mitropolitul Sava Brancovici.

Domnia unui creştin exemplar

După ungerea ca voievod al Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu nu a uitat că înainte de toate este creştin. Această calitate a păstrat-o, preţuit-o şi valorificat-o întreaga viaţă. Nu a avut înclinaţii obsedante pentru obţinerea domniei, ci, dimpotrivă, asemenea marilor Părinţi ai Ortodoxiei care fugeau de preoţie, nici Constantin nu dorea cu orice preţ acest jug al conducerii celorlalţi. Datorită stăruinţelor sfatului de obşte al ţării, acceptă această numire în anul 1688. Punând început bun domniei sale, ctitoreşte Mănăstirea Hurezi din Oltenia, ce va deveni simbolul şi etalonul artei brâncoveneşti. Pacea de care s-a bucurat pentru scurtă vreme este răvăşită de luptele dintre turci şi imperiali ce constituiau o ameninţare serioasă pentru Ţara Românească. Drept urmare, are loc lupta de la Zărneşti din 21 august 1690, soldată cu victoria românilor asupra austriecilor, bătălie ce va fi catalogată de cronicari ca una în care voievodul s-a dovedit un deosebit strateg.

Cu trecerea anilor, Constantin atrage atenţia asupra sa în mod pozitiv, fiindu-i recunoscute abilităţile sale diplomatice şi politice prin primirea unor titluri şi diplome. Astfel, în 1679, primeşte diploma de nobil ardelean, conte al Ungariei, precum şi titlul de prinţ al Sfântului Imperiu, alături de fiul său, titlu cunoscut sub numele de „Illustrissimus“. Datorită primirii acestor titluri, dar mai ales al celui de conte al Ungariei, Poarta Otomană avea să-l dojenească aspru pe Constantin. De aceea, pe fondul reluării luptelor dintre turci şi austrieci, românii trebuiau să contribuie consistent, din punct de vedere financiar, în favoarea turcilor. Prins la mijloc atât de turci, dar şi de austrieci, Constantin credea într-o posibilă alianţă cu Rusia, ţară ortodoxă prin excelenţă. Pentru a-şi împlini acest gând, marele comis Gheorghe Castriotul este trimis la Moscova în 1697. Nu a fost vorba de o trădare din partea voievodului român, ci se lua în calcul o eventuală alianţă doar în cazul în care otomanii nu îşi respectau promisiunile făcute la începutul domniei lui Constantin Brâncoveanu. Haraciul anual datorat Porţii trebuia achitat, însă posibilităţile financiare erau reduse drastic din cauza războiului amintit dintre turci şi austrieci. În 1699, Brâncoveanu trimite o delegaţie prin care solicită marelui vizir scutirea dărilor pe o perioadă de doi ani, întrucât aceasta fusese plătită în avans, prin cheltuielile implicate de războaiele purtate de turci pe teritoriul ţării sale. Este acceptată această propunere şi, totodată, i se acordă voievodului, de către sultan, „domnia pe viaţă“. Bucuria acestui moment durează însă doar până în 1703, când Constantin va fi chemat la Adrianopol. Această chemare presupunea tacit plata consistentă a dărilor în funcţie de schimbările politice de la Poartă.

Trădarea voievodului

Pe fondul greutăţilor externe amintite, ca şi cum nu era de ajuns, politica internă se destabilizează din cauza adâncirii conflictului dintre domn şi gruparea boierească a Cantacuzinilor, ce urmărea înlăturarea lui Constantin de la tron. Aşteptând rezultatul luptei dintre turci şi ruşii aliaţi cu moldovenii din 1711, voievodul Constantin va fi trădat de către însuşi comandantul armatei sale, Toma Cantacuzino, care a părăsit în mod tainic tabăra de la Albeşti - Urlaţi, trecând de partea ruşilor, acuzându-l pe Constantin de trădarea ţarului Rusiei. Turcii vor specula acest gest ce va complica sfârşitul tragic al voievodului. Această trădare era, însă, regizată de foarte multă vreme, încă din 1707, când Cantacuzinii pregăteau dovezile ce vor demonstra turcilor duplicitatea faţă de Poartă. Anul 1713 atinge apogeul tradării, atunci când fraţii Mihai şi Constantin Cantacuzino au procurat în mare taină copii ale sigiliilor marilor boieri. Cu acestea, cei doi au alcătuit diverse petiţii către turci, ca fiind din partea adunării boiereşti în care susţineau că voievodul Constantin Brâncoveanu deţine relaţii secrete atât cu împăratul de la Viena, cât şi cu Ţarul Rusiei, precum şi cu polonezii şi veneţienii. Totodată, aceste acte falsificate atenţionau sultanul de achiziţionarea unor moşii şi case în Transilvania, ca locuri de scăpare pentru domn şi familia lui. La fel se sugera Porţii deţinerea unei averi colosale de către voievodul muntean în diverse bănci din Veneţia şi Olanda. Toate acestea, dar mai ales averea estimată exagerat de trădători, vor constitui pretextele mazilirii sale imediate. Totuşi, cu o puritate şi încredere oarbă, Brâncoveanu nu se gândea că pericolul ce avea să-i aducă moartea era reprezentat de apropiaţii săi.

Săptămâna Patimilor a Sfinţilor Brâncoveni

Anul 1714, prin martiriul familiei voievodului Constantin Brâncoveanu a rămas în istoria Europei unul dureros pentru întreaga creştinătate. La începutul acestui an, vizirul Gin Ali Paşa, care tocmai se instalase în această demnitate, hotărăşte mazilirea voievodului. Cu toate că domnul muntean trimisese din timp la Constantinopol daruri însemnate pentru marele vizir pentru a primi aprobarea acestuia în vederea căsătoriei fiului său Radu, în ziua de 24 martie 1714, marţi, în Săptămâna Mare, a sosit la Bucureşti un reprezentant al sultanului. Acesta, fără a descoperi intenţia Porţii, anunţase că era doar în trecere. Totuşi, a doua zi, fiind primit cu mare alai de domn şi de sfatul boierilor, Mustafa Aga împlineşte gestul simbolic al mazilirii aruncându-i o năframă de mătase neagră pe umăr. Citindu-se porunca sultanului, Brâncoveanu a fost acuzat de trădare faţă de Poartă şi, drept urmare, trebuia să fie dus la Constantinopol alături de întreaga sa familie. S-au luat măsuri după acest eveniment de a izola întreaga familie domnească. Deja a doua zi, reprezentanţii turci anunţau voinţa poruncii otomane de a fi ales alt domn. Boierii, cu excepţia cantacuzinilor, nu doreau un alt domn. Eforturile lor însă nu au avut nici un rezultat ci, dimpotrivă, s-a produs o rumoare generală în urma căreia trimisul turc numeşte domn pe Ştefan Cantacuzino. Acesta este uns domn al Ţării Româneşti, în timp ce Brâncoveanu era închis în camera sa. Actul trădării devenise realitate. Chinurile întregii familii brâncoveneşti vor atinge apogeul la Constantinopol, însă, înainte, i-au fost confiscate toate moşiile din ţară.

Înconjuraţi de soldaţii otomani, fostul voievod şi familia sa părăseau meleagurile româneşti. După un drum de trei săptămâni, Brâncoveanu şi familia au fost aruncaţi în închisoare, unde vor fi aspru torturaţi pentru a scoate la iveală toate avuţiile. Chinurile au durat aproape 4 luni, neîncetat. Grandioasele averi inventate de trădători nu existau, dar acest lucru aprindea şi mai tare furia sultanului şi a vizirului său. Cel mai crud a fost chinuit însuşi Constantin, care, conform istoricilor, a fost întins pe roată, i s-a pus pe cap un cerc de fier încins, a fost ars cu fierul înroşit pe piept şi pe spate, a fost străpuns în mâini şi în picioare. De la închisoarea Fornetta, din cele şapte turnuri (Edicule) au fost mutaţi într-o altă temniţă, la Bostagi Başa, locul în care erau încarceraţi numai paşii, vizirii sau alţi demnitari.

Înfuriaţi de rezistenţa voievodului, turcii pun la cale un şiretlic prin care i se promitea iertarea şi chiar domnia în schimbul a 20.000 de pungi de aur, o sumă exorbitantă. Scriind în ţară pentru a i se păstra averile din Transilvania, speranţele de scăpare prindeau contur, însă totul era o înscenare doar pentru a afla locul şi valoarea bunurilor sale. Pe lângă suferinţele trupeşti, veştile sosite din Ţara Românească în legătură cu domnia lui Ştefan Cantacuzino îl marchează profund. Acesta dăruise otomanilor toate titlurile obţinute de Constantin.

În cele din urmă, Brâncovenilor li se promite iertarea dacă întreaga familie va trece la legea islamică. Cu toate insistenţele turcilor, nimic nu i-a făcut să renunţe la credinţa creştină. Urmare acestui fapt, ziua de 15 august, o zi aleasă cu bunăştiinţă de otomani, cunoscând că era o zi de sărbătoare creştină, dar şi ziua de naştere a lui Constantin precum şi onomastica soţiei sale, Marica, devine ziua încununării cu sfârşitul mucenicesc al Brâncovenilor.

„Credeţi tare şi nu vă mişcaţi din credinţa pravoslavnică pentru viaţa şi lumea aceasta…“

Aflaţi în faţa morţii, pe malul Bosforului, aproape de amiază, sultanul, marele vizir precum şi înalţi demnitari ai vremii chemaţi special pentru acest „spectacol“ priveau ultimele clipe din viaţa Brâncovenilor. Cei şase au fost aşezaţi în genunchi, permiţându-le rostirea unor scurte rugăciuni. Înainte de a fi executaţi, Constantin, asemănându-se cu mama Sfinţilor Macabei, i-a îndemnat la moarte mucenicească pe fiii săi şi pe sfetnicul Ianache, prin următoarele cuvinte: „Staţi tari, bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seama la moarte. Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte a murit. Credeţi tare în aceasta şi nu vă mişcaţi din credinţa pravoslavnică pentru viaţa şi lumea aceasta! Aduceţi-vă aminte de Sfântul Pavel, ce zice că nici sabie, nici îmbulzeală, nici moarte, nici alta orice nu-l va despărţi de Hristos, că nu sunt vrednice muncile şi nevoile acestea de aici spre mărirea ce o va da Hristos“. Primul care a fost jertfit a fost sfetnicul Ianache. Au urmat şi cei trei fii. Doar Matei, cel mai tânăr, a avut un moment de slăbiciune datorat vârstei fragede, de 12 ani. Speriat, îi cerea iertare sultanului, făgăduind că se va face mahomedan. Constantin însă îl încurajează cu lacrimi în ochi şi cu sufletul sfâşiat, spunându-i că „din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-şi piardă credinţa; mai bine să mori de o mie de ori decât să-ţi renegi credinţa strămoşească pentru a trăi câţiva ani mai mulţi pe pământ“. Astfel îmbărbătat, primeşte sfârşitul mucenicesc. În cele din urmă, însuşi Constantin îşi înalţă sufletul către ceruri, având parte de o execuţie fără seamăn în istoria cruzimii otomane.

Întoarcerea pe meleagurile româneşti şi moştenirea voievodului martir

După sfârşitul tragic al Brâncovenilor, trupurile acestora au fost aruncate în mare, dar nu înainte de a fi fost purtate prin cetate pentru a răspândi groaza şi a arăta puterea Imperiului Otoman. Creştini evlavioşi au reuşit, în cele din urmă, să recupereze trupurile acestora, pe care le-au îngropat în insula Halchi. Pe meleagurile natale, sfintele moaşte ale domnitorului vor fi aduse abia în 1720, de către doamna Marica. Aceasta, alături de cele 7 fiice ale sale, după îndelungă perioadă de surghiun, reuşeşte să se întoarcă în ţară, unde se îngrijeşte de aşezarea moaştelor voievodului, în ctitoria acestuia din Bucureşti, la Biserica „Sfântul Gheorghe - Nou“, unde sunt şi astăzi.

Pe lângă exemplul vieţii sale mărturisitoare, Constantin Brâncoveanu a lăsat un tezaur însemnat mai ales din punct de vedere cultural. În primul rând, a statornicit un stil bisericesc arhitectonic ce îi poartă cu mândrie numele, stil identificat cu gustul românesc pentru frumos. Bijuteriile sale arhitectonice bisericeşti, dintre care Mănăstirea Hurezi, catalogată drept capodoperă a arhitecturii româneşti, Biserica „Sfântul Gheorghe - Nou“ din Bucureşti, precum şi construcţiile civile (domeniul Mogoşoaia) atestă apropierea şi trăirea, precum şi exprimarea vie a unei personalităţi profund angajate în viaţa culturală şi bisericească. Prin toate acestea, Constantin Brâncoveanu a arătat că întreaga sa viaţa a fost marcată de trăirea creştinească, stare redată într-una din poeziile populare ale românilor, culese de Vasile Alecsandri, ce sintetizează în versuri credinţa străbună a marelui voievod: „Câini turbaţi, turci, liftă rea/ De-ţi mânca şi carnea mea/ Să ştiţi c-au murit creştin/ Brâncoveanu Constantin.“

Recunoscându-le valoarea culturală, morală şi istorică, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţele de lucru din 20-21 iunie 1992, a hotărât trecerea în rândul sfinţilor a celor şase Martiri Brâncoveni.