Drumul de la Adam la Hristos, simbolismul urcușului în Scara Sfântului Ioan

Este știut faptul că, în istoria Bisericii, Postul Mare a jucat un rol important atât pentru cei creștini, adică pentru cei care primiseră deja botezul, cât și pentru cei care se pregăteau pentru a-l primi. În prezent, rolul său pedagogic nu trebuie limitat la aspectul istoric, cât mai ales reactualizat, pentru a vedea învățămintele și foloasele ce le putem avea fiecare din noi. Tematicile propuse de Biserică în fiecare duminică a Postului Paștilor se pot găsi în pericopele evanghelice și în vieţile sfinților pomeniți în mod special în aceste zile de popas duhovnicesc.

În Duminica a 4-a din Postul Mare, pericopa evanghelică citită vorbește despre faptul că „Fiul Omului Se va da în mâinile oamenilor și-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia” (Marcu 9, 31). Tot în această duminică este amintit Sfântul Ioan Scărarul, unul din marii asceți din secolele VI-VII care, și prin scrierea sa, Scara, a rămas pildă de învățătură tuturor creștinilor.

Sursele Sfântului Ioan Scărarul nu sunt numeroase. El citează des din Sfânta Scriptură, îndeosebi din Psalmi, Sfintele Evanghelii și epistolele Sfântului Apostol Pavel. De asemenea, referirile la textul sacru sunt numeroase, iar viețile patriarhilor Avraam, Lot, Iacov și Iosif sunt amintite pentru învățămintele pe care monahul în special și creștinul în general le pot trage. În afara Sfintei Scripturi, Sfântul Ioan Scărarul citează din Sfântul Grigorie de Nazianz, din Convorbirile Sfântului Ioan Casian și din Sfântul Grigorie cel Mare, Episcopul Romei. Prin intermediul Sfântului Ioan Scărarul avem cunoștință, în prima jumătate a secolului al VII-lea, de o traducere în limba greacă a Convorbirilor duhovnicești ale Sfântului Ioan Casian.

Tema urcușului este una des întâlnită atât în Sfânta Scriptură, cât și în scrierile Sfinților Părinți și ale scriitorilor bisericești. Este firesc să ne amintim de scara văzută de Patriarhul Iacov: „Și a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau și se pogorau pe ea” (Facerea 28, 12). Apoi, ne putem gândi la lucrarea Despre viața lui Moise, scrisă de Sfântul Grigorie de Nyssa. Urcușul omului pe scara virtuților, dezbrăcându-se de Adam și îmbrăcându-se cu Hristos, are o valoare fundamentală în viața creștinului, a comunității și a Bisericii. Dezbrăcarea de Adam cel păcătos și îmbrăcarea cu Adam cel nou, adică cu Mântuitorul Hristos prin Botez și, îndeosebi prin primirea Sfintei Euharistii, reprezintă țelul credinciosului nu doar în perioada Postului Mare, ci în fiecare zi.

Plecând de la cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care le vorbea locuitorilor din Corint: „Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu, iar Adam cel de pe urmă, cu duh dătător de viaţă” (1 Corinteni 15, 45), părinții Bisericii au văzut o legătură importantă din punct de vedere duhovnicesc între Adam și Fiul lui Dumnezeu Întrupat, Mântuitorul Hristos. Despătimindu-se fiecare om de Adam, adică de păcatul strămoșesc și de viețuirea întru păcat, urcă pe scara îndumnezeirii prin practicarea virtuților. În acest sens pedagogic scria Sfântul Ioan Scărarul: „Omoară păcatul, și lacrima îndurerată a ochilor sensibili va fi de prisos. Căci nu e nevoie de brici, unde nu e rană. Nu era în Adam lacrima înainte de călcarea poruncii, precum nu va fi nici după înviere, când va fi încetat păcatul, dacă acolo nu va fi «nici durere, nici întristare, nici suspin»” (Scara, Cuvântul al VII-lea, 46, Filocalia, vol. IX, p. 177).

Starea lui Adam de dinainte de cădere este elogiată de către părintele sirian: „Întâia însușire a copiilor este simplitatea, nefelurită în gânduri, pe care, până ce a avut-o Adam, n-a văzut goliciunea sufletului, nici urâțenia trupului său” (Scara, Cuvântul al XXIV-lea, 7, Filocalia, vol. IX, p. 292). La un alt nivel vedem că această simplitate despre care vorbea Sfântul Ioan Scărarul este amintită și de Sfântul Ioan Casian: „După cădere, așadar, Adam a căpătat știința răului, pe care n-o avea, dar n-a pierit știința binelui, pe care o primise mai înainte” (Convorbiri duhovnicești, XIII, 12, 2 în PSB vol. 57, p. 540).

Lacrimile sunt înțelese atât de Sfântul Ioan Scărarul, cât și de Sfântul Ioan Casian ca efecte ale robiei păcatului. Dacă scriitorul sirian amintea că înainte de căderea în păcat nu existau lacrimi, pentru Sfântul Ioan Casian, libertatea în păcat înseamnă, de fapt, robie și implicit lacrimi și tânguire: „Vedem limpede că aceasta s-a întâmplat între Adam și șarpe. Căci el, primind de la șarpe ca preț al libertății fructul oprit, și-a părăsit libertatea firească și s-a predat singur în veșnică robie celui de la care primise ca preț fructul oprit. De aici a îndatorat pe toți urmașii săi să slujească pe veci celui ce îi devenise rob. O însoțire de robi ce altceva poate produce decât niște robi? Așadar ce? Oare acest cumpărător priceput și viclean a răpit dreptul de stăpânire Stăpânului adevărat și legitim? Nu” (Convorbiri duhovnicești, XXIII, 12, 3, PSB vol. 57, p. 714).

În frumoasa descriere ce o face postului, Sfântul Ioan Scărarul nu ezită să amintească de păcat și patimile care au adus, în cele din urmă, robia neamului omenesc până la venirea Mântuitorului Hristos: „Postul este o silire a firii și o tăiere împrejur a dulceții gâtlejului, curmarea aprinderii, alungarea gândurilor rele și eliberarea de visări, curăția rugăciunii, luminătorul sufletului, paza minții, înmuierea învârtoșării, ușa străpungerii inimii, suspinul smerit, zdrobirea veselă, încetarea multei vorbiri, începutul liniștirii, străjerul ascultării, ușurarea somnului, sănătatea trupului, pricinuitorul nepătimirii, iertarea păcatelor, ușa și desfătarea Raiului. Să întrebăm și pe aceasta, mai bine zis mai înainte de toți, pe această întâistătătoare a relelor care ne războiesc, ușa patimilor, căderea lui Adam, pierzarea lui Esau, nimicirea israeliților, rușinea lui Noe, vânzătoarea Gomorei, rușinătoarea lui Lor, pe nimicitoarea fiilor lui Eli, pe călăuzitoarea întinărilor: de unde se naște și care sunt nepoții ei, cine e cel ce o zdrobește pe ea și cine cel ce o nimicește cu desăvârșire” (Scara, Cuvântul al XIV-lea, 30-31, Filocalia vol. IX, p. 219). Sfântul Ioan Casian amintea, în schimb, de pervertirea mâncării de către șarpe, arătând clar legătura dintre Adam și Mântuitorul Hristos: „Cel dintâi om, Adam, n-ar fi putut fi amăgit prin lăcomia la mâncare, dacă nu s-ar fi folosit în chip nepermis de mâncarea pe care a avut-o la îndemână, și nici al doilea Adam nu este ispitit fără existența unei materii din afară, când i se spune: «Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, poruncește acestor pietre să se facă pâine»” (Convorbiri duhovnicești, V, 4, 2 în PSB vol. 57, p. 378).

Scara, scrierea Sfântului Ioan Climacus, începe cu virtutea credinței și termină cu dragostea. Deși adresată monahilor, această scriere cuprinde învățături şi pentru fiecare credincios, pentru că mântuirea nu se obține în singurătate, ci în comuniune. Treptele urcușului pot fi văzute ca un drum de la Adam la Hristos, iar îndemnul final al Sfântului Ioan Scărarul este de fapt o insistență în a dori comuniunea cu Hristos Domnul: „Urcați, urcați, fraților, punând cu râvnă suișuri în inimă. Auziți pe cel ce spune: «Veniți să ne suim la muntele Domnului și la casa Dumnezeului nostru» (Isaia 2, 3); «a Celui ce a tocmit picioarele noastre ca ale cerbului și ne-a pus pe noi peste cele înalte pentru a birui în calea Lui» (Psalm 17, 36)”.