Care sunt temeiurile vechi-testamentare în favoarea rugăciunii pentru cei adormiți întru Domnul?

Această abordare trebuie neapărat să plece de la fundamentele biblice ale antropologiei, conform cărora omul a fost creat de Dumnezeu după chipul Său (Facerea 1, 26-27) și destinat asemănării, prin har, cu Divinitatea. Omul nu a fost creat doar pentru experiența contingenței temporale și spațiale, ci pentru veșnicie și locuire cu Dumnezeu, realitate prefigurată în experiența istorică de faptul că timpul de sărbătoare este pregustare a veșniciei, iar locul sfânt este icoană a Împărăției lui Dumnezeu. Astfel, omul se pregătește încă de aici, prin viața sa socială și religioasă, pentru „drumul pe care toţi pământenii se duc” (3 Regi 2, 2), spre viața de dincolo, veșnică, ce se află în perfectă continuare, prin moarte, a vieții pământești.

Omul este creat de Dumnezeu cu trup pieritor și suflet veșnic. Sufletul (nefeș) este cel care caracterizează ființa orientată spre veșnicie a omului, încât moartea înseamnă ieșirea sufletului din trup (Facerea 35, 18), precum învierea înseamnă întoarcerea sufletului „în măruntaiele” trupului (3 Regi 17, 21-22). Duhul (ruah) omului se va întoarce, prin moarte, „la Dumnezeu, Care l-a dat” (Eccl. 12, 7). Această ultimă mărturisire de credință biblică reliefează o altă caracteristică importantă a teologiei vechi-testamentare: caracterul personal al relației dintre Dumnezeu și om. Prin moarte, sufletul revine (lit. tașuv „se întoarce”) de unde a plecat, rămânând în relație cu viața, cu Însăși Existența, fiind în continuare viu și dialogal.

În această stare de după moarte, omul, singur, nu mai poate face nimic pentru sine, „căci în locuinţa morţilor în care te vei duce nu se află nici faptă, nici punere la cale, nici ştiinţă, nici înţelepciune”, afirmă Eccl. 9, 10. „Că nu este întru moarte cel ce Te pomeneşte pe Tine. Şi în iad cine Te va lăuda pe Tine?” (Ps. 6, 5). Psalmistul se întreabă retoric: „Oare, morţilor vei face minuni? Sau cei morți se vor scula şi Te vor lăuda pe Tine? Oare, va spune cineva în mormânt mila Ta şi adevărul Tău în locul pierzării? Oare, se vor cunoaşte întru întuneric minunile Tale şi dreptatea Ta în pământ uitat?” (Ps. 87, 11-13); „Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti” (Ps. 138, 7-8). Și, cu toate acestea, locuința celor morți, Șeolul, nu este un loc inert, ci un spațiu care reflectă viața și dinamica ei, în care împărații stau pe tronuri (Is. 14, 9), iar războinicii au arme (Iz. 32, 27). Ideea teologică reliefată de aceste texte biblice este că slăvirea lui Dumnezeu vine ca urmare a cunoașterii și împlinirii Legii în timpul vieții, iar omul însuși poate lucra pentru sufletul său doar cât este în viață. Aceasta este și concluzia psalmistului: „Nu morţii Te vor lăuda pe Tine, Doamne, nici toţi cei ce se coboară în iad, ci noi, cei vii, vom binecuvânta pe Domnul de acum şi până în veac!” (Ps. 113, 25-26).

Ideea vechi-israelită a mântuirii ca o con­secință mecanică determinată de apartenența la un anumit grup religios sau ca lucrare singulară a grației lui Dumnezeu creează o ruptură între cei vii și cei morți și conduce spre absența memoriei și întreruperea cinstirii celor dragi, trecuți la Domnul. Acțiunile celor rămași în viață pentru cei morți și cererile cultice de mântuire a acelora trebuie văzute tocmai din această perspectivă, însoțite de credința învierii, că Dumnezeu „coboară la locuinţa morţilor şi iarăşi scoate” (1 Rg. 2, 6). El are putere asupra morții, chiar și în Șeol: „Din stăpânirea locuinţei morţilor îi voi izbăvi şi de moarte îi voi mântui. Unde este, moarte, biruinţa ta?” (Os. 13, 14). Dumnezeu, chiar și după moartea noastră, „ne poate ridica iarăşi, ca să trăim în faţa Lui” (cf. Os. 6, 1-3, precum și 1 Rg. 2, 6; Deut. 32, 39; 4 Rg. 5, 7).

Textele Tobit 4, 17 și Sirah 7, 35; 30, 18 fac referire la milostenia alimentară pe care cei în viață o fac la mormânt: „Fii darnic cu pâinea şi cu vinul tău la mormântul celor drepţi” (aducând aminte de textele Ier. 16, 7 și Iz. 24, 17); „Dărnicia ta să atingă pe toţi cei în viață şi chiar morţilor fă-le parte de dărnicia ta”; „Bunătăţi multe, vărsate împrejurul gurii celei închise, sunt ca bucatele cele puse la mormânt”. Oferirea de mâncare și băutură spre pomenirea celor morți nu este o formă a hrănirii acelora, ci o modalitate de întărire a relației duhovnicești dintre cei rămași în viață și cei trecuți la Domnul, precum și dintre membrii comunității, chiar și ca asistență socială a celor săraci, atâta vreme cât aceasta nu face parte din vreun cult magic, idolatru, precum oferirea de jertfe și zeciuială zeului Baal, condamnată evident în Deut. 26, 14 și Ps. 106, 28. Relevantă este în textele menționate mai sus grija familiei pentru mormânt. De altfel, porunca a cincea din Decalog: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta...” (Ieș. 20, 12), poate face referire la grija față de părinți și după moartea lor.

Rămânând în contextul literar al anaghinoscomenelor, textul 2 Macabei 12, 39-46 este cel mai concludent pentru exprimarea credin­ței vechi a izbăvirii sufletului. Acesta face referire la căderea în păcatul idolatriei a unora dintre iudeii ce au murit în timpul războaielor macabeilor. Cei în viață „s-au rugat pentru păcatul ce s-a făcut, ca de tot să se şteargă. Iar viteazul Iuda, (...) strângând bani după numărul bărbaţilor care erau cu el, două mii de drahme de argint a trimis în Ierusalim, să se aducă jertfă pentru păcat. Foarte bun şi cuvios lucru pentru socotinţa învierii morţilor! Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei care mai înainte au căzut, deşert şi de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morţi. Şi a văzut că celor care cu bună cucernicie au adormit, foarte bun dar le este pus. Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăţie pentru cei morţi, ca să se slobozească de păcat”. Textul este o evidentă mărturie a credinței că iertarea postumă a păcatelor este posibilă și de dorit.

Rugăciunea pentru cei morți adresată de cei vii lui Dumnezeu este făcută cu credința în înviere, că „mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor scula, unii la viaţă veşnică, iar alţii spre ocară şi ruşine veşnică” (Daniel 12, 3). Dumnezeu este Viu și Drept. El nu poate lăsa pe cei drepți ai Săi să piară în nedreptatea istoriei, ci le redă viața, îi înalță la Sine și îi mântuiește.

(Rubrică realizată de pr. Ciprian Bâra)