Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Constantin Brâncoveanu, apărător al Ortodoxiei și făuritor de cultură

Constantin Brâncoveanu, apărător al Ortodoxiei și făuritor de cultură

Galerie foto (3) Galerie foto (3) An omagial
Data: 16 Aug, 2020

Ajuns pe tronul Ţării Româneşti la 28 octombrie 1688, la îndemnul și cu sprijinul boierilor Cantacuzini și la sfatul unchiului său, stolnicul Constantin Cantacuzino, într-o perioadă agitată a acestui sud-est european, Constantin Brâncoveanu se va bucura, totuşi, de o domnie destul de lungă, până la 24 martie 1714. A doua jumătate a secolului al XVII-lea până în ultimul sfert al celui de-al XVIII-lea este cunoscută ca „Secolul reformelor”. Documentele vremii consemnează că „marele voievod și domn” Constantin Brâncoveanu iniţiază în acest „Secol al reformelor” acțiunea de modernizare a instituțiilor statale.

Încă de la începutul domniei, Brâncoveanu introduce un impozit general în bani asupra inventarului în cornute, „văcăritul”, în anul 1689, precizând că „începând întâi de la noi înșine, vitele ce avem domneşti le plătim, și toți boierii cei mari și mănăstirile toate și arhireii și toți de la mare până la mic... nimănui măcar o vită nu se ­scuteşte”. Pentru ca, în 1713, să motiveze: „N-am putut găsi altă dajdie mai dreaptă, ci am socotit că la această dajdie cine are mai mult dă și mai mult, cine are puţin dă și mai puţin și ajută cu toţii, după putinţă, cu ­dreptate”.

În anul 1701, el face reforma fiscală, întocmită pe generalizarea „ruptei”, plătibile în bani, în patru sferturi. Aceste reforme consemnau o ruptură a sistemului de privilegii feudale. Reformele brânco­venești vor asigura prosperitate și stabilitate economică internă, dar vor atrage şi atenția Imperiului Otoman, astfel că în 1704 domnitorul român este silit să accepte un spor al haraciului de 240 de pungi de aur. Această prosperitate economico-financiară, precum şi iniţiativa voievodului la 25 de ani de domnie, în anul 1713, să bată, la Alba Iulia, monede de aur proprii i-au adus la „Stanbul” epitetul de „altin-bey” („prințul aurului”). În anul 1699, Înalta Poartă îi acordase lui Constantin Brâncoveanu „domnia pe viață”.

Apărarea Ortodoxiei

Domnitorul încearcă să îi ajute pe românii ardeleni să se mențină ortodocși, iar prin alianțe matrimoniale, să își extindă influența și în Moldova. Este conștient că, pe lângă suzeranitatea otomană, dinspre apus, Imperiul Habsburgic este tot mai interesat de voievodatele românești, iar imperiul lui Petru cel Mare este în plină expansiune și spre vestul hotarelor. Oastea habsburgică, în frunte cu generalul Heissler, intră în Țara Românească, dar Brâncoveanu o respinge și, cu ajutorul Porții, dar și al curuților lui Emeric Thokoly, o înfrânge în bătălia din 11/21 august 1696 de la Zărnești, luându-l prizonier pe însuși generalul austriac și proclamându-l domn al Transilvaniei pe aliatul său curut.

Astfel încheiat, acest conflict îl apropie de austrieci și domnitorul român mediază cu autoritățile de la Viena pentru Ortodoxia românilor ardeleni, face diferite danii în Transilvania, dar are și un însemnat aport economic prin moşiile deţinute la Sâmbăta de Sus, Berivoi, Poiana Mărului (în zona Făgăraşului) și prin achiziţionarea de case în Brașov, în 1701, apoi altele în anii 1708 și 1709. Îmbunătăţirea relaţiilor cu ­habsburgii este recompensată la 30 ianuarie 1695, pentru serviciile aduse Curţii de la Viena, cu titlul de „principe al imperiului”.

Dacă în 1701, țarul Petru I îi acorda lui Constantin Brâncoveanu dreptul de azil în Rusia, în 1707 același țar media conflictul dintre domnitor și boierii Cantacuzini, care voiau în continuare tutela asupra domniei. Medierea este urmată de tratatul de alianţă Țara Românească - Rusia, din anul 1709, prin care Brâncoveanu se angaja cu sprijin de 20.000 de ­oameni într-un viitor conflict ­ruso-turc, în zonă.

Iată ce consemna cronica vremii: „Văzând pe turci că sunt ne­statornici, nu stau la vorbele lor, ci una zic și alta fac, şi văzând pe nemţi (austrieci) că s-au împăcat cu turcii, de nu erau de nici un ajutori..., am început a ajunge cu muscalii în vorbe”.

În anul 1711, după bătălia de la Stănileşti, pe Prut, pierde ­încrederea în ruşi și este convins că „turcii trebuie învinşi cu altceva, decât cu glăji de rachiu”.

Politica lui externă, la început contra austriecilor, apoi în înţelegere cu ei, dar și în înţelegere ascunsă cu rușii, este speculată de Cantacuzini, care-l vor pârî turcilor și-i vor grăbi mazilirea, la 24 martie 1714.

Dacă înaintaşii săi s-au opus cu sabia expansiunii otomane, Constantin Vodă Brâncoveanu, înzestrat cu un remarcabil talent diplomatic și cu o abilitate politică notabilă, a reuşit, într-o conjunctură internaţională extrem de agitată și de complicată, să asigure o domnie relativ lungă, să afirme statutul de demnitate politică a țării, să oblige Înalta Poartă să respecte prevederile „vechilor capitulații”, iar marilor puteri creştine, aflate în permanent conflict cu otomanii, să le caute alianţa, făcându-le în același timp să înțeleagă că preocuparea lui şi a țării de a se desprinde din încorsetarea turcească nu va însemna acceptarea aservirii la altă putere. Politica lui de a-şi întări puterea și de a o transmite ereditar a dus la adversităţi interne si externe, deşi el reînviase speranța de emancipare a întregului spațiu românesc și chiar a teritoriilor ­vecine, aflate sub jug otoman de secole sau intrate mai recent sub acest jug.

Perioadă prolifică pentru cultură

După mazilirea lui Brâncoveanu, urmează o scurtă domnie a lui Ştefan Cantacuzino; apoi, din 1716, se instaurează și în Țara Românească domniile fanariote, după ce în Moldova se impuseseră încă din 1711. Este esenţial de sub­liniat că, deşi Poarta impune regim fanariot, voievodatele româ­nești continuă să fiinţeze ca enti­tăți de sine stătătoare, iar Dunărea rămâne graniţa expansiunii otomane, deşi semiluna umbrea întreaga peninsulă balcanică, în timp ce trufaşul regat ungar era împărțit între „pașalâcul de la ­Buda” și provincia habsburgică, iar trupele padișahului asediaseră Viena. Românii rămân români în pământurile strămoşeşti, în vechea lor lege ortodoxă şi fără biserici transformate în moschei.

Domnia lui Constantin Brâncoveanu rămâne în istoria țării una dintre cele mai prolifice ­perioade ale culturii naţionale, voievodul fiind un ocrotitor și un iniţiator al marilor realizări din epocă. Sub oblăduirea sa, la 10/20 noiembrie 1688, se termină de ­tipărit Biblia în limba română.

În perioada 1694-1695, voievodul Brâncoveanu înfiinţează „Academia de la Sf. Sava”, una dintre cele mai reputate instituţii de învățământ din Europa de sud-est, unde se studiau literatura, filosofia antică și cea creştină, cu predare în limbile latină și greacă veche.

Prima ctitorie a lui Brâncoveanu este Mănăstirea Hurezi, pe lângă care va funcționa „Școala de la Hurezi”, atelier de zugrăvire, care va decora mănăstirea și va iradia pictura în stil brâncovenesc în întreg spațiul românesc. Într-un timp foarte scurt, 1698-1699, la Potlogi-Dâmbovița, construieşte un palat, edificiu amplu şi caracterizat prin armonia proporţiilor și prin bogăția și rafinamentul ­decorurilor, în stil oriental. La ­Bucureşti, în anul 1699, inaugurează „Uliţa Mare”, devenită ulterior „Podul Mogoșoaiei”, iar mai apoi „Calea Victoriei”, una dintre primele artere de circulaţie din capitala țării.

Tot din iniţiativa voievodului, la Alba Iulia, în anul 1699, se tipăreşte „Bucoavna”, prima carte didactică românească scrisă cu ­litere chirilice.

Apogeul zidirilor sale este ­Palatul Mogoşoaia, ridicat în anul 1702, ca palat-reşedinţă, cu un frumos foişor pe coloane de piatră, la faţada de vest având o logie în stil veneţian, monument de vârf al arhitecturii civile brâncoveneşti.

Viața culturală și artistică iniţiată și păstorită de Domnul Brâncoveanu a cunoscut o remarcabilă strălucire; această perioadă constituie și momentul de vârf al apariţiei și instituirii remarcabilului „stil brâncovenesc”, cu ample influențe ale Renaşterii, dar autentic românesc. Cronicarul Radu Greceanu încheie, în anul 1714, redactarea Cronicii domniei lui Constantin Brâncoveanu.

Antonio Maria del Chiaro, italianul „Secretar pentru limbile Europei” în slujba lui Brâncoveanu, se minuna de grădinile palatului, care „erau foarte frumoase, de formă pătrată și desenate după gustul cel bun italienesc”, și afirma că „românii sunt înzestraţi cu o fire cât se poate de bună și cât se poate de a fi în stare să izbutească în orice îndeletnicire, la care s-ar deda; totul, bineînţeles, să fie bine îndrumaţi şi deprinşi”. El mai consemnează și pătrunderea muzicii germane în spaţiul românesc.

Mitropolitul Antim Ivireanul afirma că înflorirea culturală din timpul lui Constantin Brâncoveanu seamănă cu un „râu cu curgerile de aur, din care au curs aceste patru izvoare: al românilor, elenilor, arabilor și ivirilor tipare”. Despre aceeaşi domnie a lui Vodă Brâncoveanu, Manu Apostol atenianul avea să consemneze că „în aceşti preafericiţi ani ai păzitei tale de Dumnezeu domnii înfloreşte iarăși gloria vestită, care din vechime și de la început a câştigat neamul cu înţelepciunea sa până la marginea lumii”.

Evlavia a învins dragostea părintească

După lungi chinuri și torturi, văzând că nu-i pot înfrânge hotărârea de a rămâne român, creștin și ortodox, turcii hotărăsc să-l execute, la 15 august 1714, pe domnitor, precum și pe însoţitorii săi. Un martor ocular al martiriului domnitorului, al celor patru fii şi al credinciosului erudit Ienăchiță Văcărescu va consemna că, atunci când văzu călăul cu sabia în mână, domnul făcu o scurtă rugăciune şi se adresă fiilor săi (Mateiaş, Răducanu, Ștefăniţă și Constantin) și credinciosului Ienăchiță astfel: „Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce aveam în această lume, cel puţin să salvăm sufletele noastre și să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”. Acelaşi martor afirmă că domnul, cu tărie creştină, devine martir pentru religia sa, asistând pe rând la execuţia omului de încredere, a primilor trei fii și, când fiul cel mic vrea să-și schimbe legea pentru a-și câştiga viața, Vodă Constantin Brâncoveanu, cutremurat de ­evlavie, a luptat cu dragostea părintească. „Totuşi evlavia a învins dragostea părintească și cu glas limpede va spune: din sângele ­nostru n-a fost nimeni care să-și piardă credința - nenorocitul acesta, deşi e fiul meu, dacă și-a pierdut cinstea prin prostie, să ­plătească cu sângele său”. Asistă neclintit la execuţia ultimului fiu și aşteaptă cu demnitate și smerenie execuţia sa, intrând în ­istoria neamului și a Bisericii ­strămoşeşti ca martir al credinţei ortodoxe.

Din anul 1992, în fiecare zi de 16 august sunt pomeniţi în cinste Sfinţii Martiri Constantin Brâncoveanu cu cei patru fii și credinciosul său, Ienăchiță Văcărescu.

 

GI. bg (rtr) Dănilă Ion

Citeşte mai multe despre:   Sfântul Constantin Brâncoveanu