Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial De la lumina ecranelor digitale la lumina lui Hristos. Modelul Sfântului Simeon Noul Teolog

De la lumina ecranelor digitale la lumina lui Hristos. Modelul Sfântului Simeon Noul Teolog

Galerie foto (1) Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan C. Teșu - 24 Iul, 2022

Nașterea unui copil într-o familie este dovada iubirii infinite a lui Dumnezeu față de neamul omenesc, rod al dragostei părinților și binecuvântare pentru lume. Sfântul Ioan Gură de Aur, rapsodul prin excelență al familiei creștine, consideră că pruncii sau copiii cu care Dumnezeu ne binecuvântează viața și căminul reprezintă cea mai mare mângâiere pe care Părintele ceresc a oferit-o oamenilor, ca alinare, după pierderea nemuririi, pentru ca, prin creșterea și educarea lor înaltă, să își aline golul lăsat în sufletele lor de ruperea comuniunii cu Dumnezeu, gol umplut, măcar în parte, de copiii noștri. 

Formarea spirituală a copiilor, consideră același Sfânt Părinte, este o adevărată artă, părinții asemănându-se nu doar marilor artiști, pictori sau sculptori, care, prin capodoperele lor, supraviețuiesc timpului și uitării, reprezintă o adevărată demnitate. Și, în același timp, învață Sfântul Ioan Gură de Aur, educația are o valoare sau o dimensiune soteriologică, în sensul că prin creșterea unui copil, proporțional cu dragostea și grija pe care le investesc în această lucrare, părinții pot dobândi iertare de păcatele săvârșite cu voie sau fără de voie și își pot obține mântuirea.

Sufletul copilului este un diamant în formă pură și, precum o piatră de preț poate fi modelată mai ușor atunci când a fost scoasă din apa frământată a mării, la fel, părinții, „pescuindu-l” pe copil din valurile tot mai periculoase ale vieții, trebuie să înceapă actul educării lor de la vârstele cele mai fragede ale acestora, dându-le, prin învățăturile sădite în adâncul sufletelor lor, forma frumoasă a unui giuvaier. Asemenea unor artiști iscusiți, părinții sunt chemați să dăltuiască în sufletele copiilor lor icoana lui Dumnezeu, transformând chipul Lui în asemănarea cu Părintele Cel din ceruri; să picteze, pe pânza sufletului acestora, virtuțile creștine, care să îi însoțească, mai târziu, în viață și să le fie repere duhovnicești pe marea vieții acesteia.

În mod similar, când educația este începută de timpuriu, de la vârstele cele mai fragede ale copilului, sufletul lui se modelează mai ușor, iar forma primită este mai frumoasă și mai trainică. Întârzierea oferirii unei educații înalte, uneori doar și cu câteva clipe, face acest diamant tot mai greu de prelucrat, pierzându-se din strălucirea, din farmecul și din valoarea lui.

Tinerețea - „de-ar ști!”

Ajunși la vârsta adolescenței, copiii au de înfruntat tot mai numeroase și ademenitoare ispite, pe care „duhul lumii” le ridică în calea vieții lor curate și înalte. Iar din această perspectivă, radiografia pe care a făcut-o, „cu durere și cu dragoste”, lumii și sufletului contemporan Cuviosul Paisie Aghioritul pare mai actuală decât oricând. Potrivit Cuviosului Părinte, trăim vremuri și ne adâncim în ele, în care patimile pun stăpânire pe lume, începând a fi considerate ca ­făcând parte din normalul și ­firescul vieții. Virtuțile, însă, sunt rușinate și umilite, ignorate și alungate din lume, la marginea sau periferia acesteia, adică în sufletele puținilor creștini care le mai iubesc, le prețuiesc, le respectă și le împlinesc, dobândindu-și, astfel, adevărata împlinire în viața aceasta, o împlinire sufletească și spirituală, infinit superioară aparentelor plăceri trupești. Iar prin modul înalt în care înțeleg să își trăiască viața, într-o luptă împotriva a ceea ce este superficial și frivol în plan moral, printr-o luptă încordată împotriva păcatelor și a patimilor și prin efortul încordat de cultivare a virtuților creștine își agonisesc cununa mântuirii.

Același Cuvios Paisie Aghioritul considera că, atât în viața monahală, cât și în viața din lume, un mare vrăjmaș îl constituie „înlesnirile”, faptul că pentru omul zilelor noastre totul este mai facil, mai ușor de dobândit și, din această cauză, mai greu de păstrat cu bucurie. Într-o lume consumistă, totul are un preț, o valabilitate, reprezintă o cifră sau un cuantum, nu un fapt sau un eveniment. Cu sufletul gol de fapte bune, chiar și într-o lume a opulenței materiale, a confortului pentru trup și a plăcerilor senzuale, tot mai mulți și tot mai des avem sentimentul zădărniciei, al vidului și al golului existențial. Trăim pe marginea prăpastiei nimicului, în ciuda afluenței materiale.

Tinerii - viitorul unui neam și speranța sa la nemurire

„Înlesnire”, dar și „ispită”, în termenii Cuviosului Paisie, tehnologia digitală acaparează viața oamenilor, categoria cea mai expusă dependenței de aceasta constituind-o tinerii.

În viața unui neam, familia reprezintă o stâncă neclintită în fața tuturor încercărilor și ispitelor, locul calm și cald în care virtuțile sunt întrupate și în care valorile morale devin realitate. Soț și soție, părinți și copii - toți trebuie să se afle într-o lucrare de zidire duhovnicească reciprocă. Timpul de calitate petrecut împreună, în discuții existențiale și sfaturi ziditoare, într-un dialog al iubirii și prețuirii, este mai necesar decât oricând, într-o lume aflată în permanentă alergare și în care totul se află la un „click distanță”.

Și, din nefericire, categoria cea mai vulnerabilă o reprezintă copiii. În absența părinților, în lipsa comunicării pline de dragoste și responsabilitate cu aceștia, ei caută răspunsuri pentru întrebările care îi frământă și le găsesc cel mai adesea între colegi și prieteni, de multe ori la fel de neexperimentați ca și ei, în anturaje, nu totdeauna cele mai potrivite și mai morale, în umbra anonimatului din spatele ecranelor, în „albastrul digital”. Nu întâmplător, cyber-psihologii au constatat faptul că tinerii, neavând psihismul, adică mintea și sufletul deplin edificate, sunt cei mai vulnerabili și mai predispuși cyber-adicțiilor.

Întrebarea este dacă în fața unor astfel de provocări, multe dintre ele având inserate în ele elemente ce pot crea ușor depen­dență, care atrag prin formatul lor infinit, printr-o multitudine de atracții și provocări, care vizează nu doar timpul și interesul, cu rădăcina trunchiului nostru cerebral, însăși viața noastră, mai au relevanță învățătura creștină, care vorbește despre libertatea față de orice formă de adicție, trăirea și răscumpărarea timpului vieții acesteia, din zorii ei, prin implicarea într-o lucrare duhovnicească înaltă, în care temperanța, înfrânarea, absti­nența constituie elemente esențiale?

Un răspuns edificator îl aflăm în modelul duhovnicesc pe care ni l-a oferit Sfântul Simeon Noul Teolog, acum un mileniu, răspuns care va reuși să inspire, peste veacuri, sufletele iubitoare de frumos spiritual și de desă­vârșire.

Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022) - model pentru tinerii vremurilor noastre

Prin viața sa duhovnicească, Sfântul Simeon a propovăduit posibilitatea și accesibilitatea dobândirii mântuirii sau a ­îndumnezeirii, de către fiecare suflet iubitor de frumos spiritual, indiferent de vremurile, locul sau contextul în care trăiește. În scrierile sale, el i-a condamnat pe cei care considerau că poruncile și sfaturile evanghelice au fost rostite sau lăsate de Mântuitorul Hristos „în vremea aceea” doar pentru contemporanii Săi sau pentru câteva generații de creștini la care râvna era mare. Sfântul Simeon considera că este greu meșteșug, o artă, dobândirea mântuirii sufletului, iar eforturile pentru aceasta sunt uneori până la sânge, dar, indiferent de timp și de loc, ea nu reprezintă doar o frumoasă exprimare a Părinților îmbunătățiți, ci o realitate concretă a vieții noastre. Nu de un anumit loc sau timp are nevoie desăvârșirea, ci de suflete dornice să o dobândească și să lupte pentru ea.

Sfântul Simeon Noul Teolog a primit darul vederii luminii dumnezeiești, stare culminantă a vieții spirituale, la vârsta de 20 de ani. Am putea spune din fragedă tinerețe. Iar de păstrarea darului primit din dragostea lui Dumnezeu s-a ostenit printr-o viață îmbunătățită, sfântă. În cel de-al 40-lea Imn al iubirii dumnezeiești, Sfântul Simeon descrie astfel trăirea luminii dumnezeiești, stare de care s-a bucurat încă de la tinerețe:

„Iarăși îmi luminează lumina, iarăși se arată limpede,

iarăși deschide cerurile, iarăși sfâșie noaptea,

iarăși creează toate, iarăși se arată singură,

iarăși mă scoate afară din toate cele văzute

și mă desparte de toate cele sensibile.

Iarăși Cel ce e mai presus de toate cerurile

și pe Care nimeni dintre oameni nu L-a văzut vreodată,

fără să deschidă cerurile, fără să sfâșie noaptea,

fără să despartă văzduhul, nici să înlăture acoperământul casei,

se află deodată întreg cu mine, nevrednicul,

înăuntrul chiliei mele, înăuntrul minții mele

și în mijlocul inimii mele, o taină înfricoșătoare!

Rămânând toate cum sunt, lumina vine la mine

și mă ridică pe mine dincolo de toate

și fiind eu în mijlocul tuturor celor ce sunt,

mă scoate în afara tuturor.

Nu știu dacă și cu trupul, dar sunt cu adevărat întreg

acolo sus (Efeseni IV, 10), ­unde nu e decât lumină simplă,

pe care văzând-o, mă fac simplu prin nerăutate”.

Sfântul Simeon Noul Teolog a mărturisit ideea necesității implicării într-un program intens de viață duhovnicească, având în centrul ei dobândirea Duhului Sfânt, prin „baia lacrimilor”, adică Taina Pocă­inței, har pierdut din cauza nebuniei păcatelor și a patimilor. Călăuză în acest efort ne este duhovnicul, care Îl reprezintă pe Hristos Însuși, făcut accesibil sufletului uman printr-un om, asemenea nouă, dar mult mai sporit duhov­nicește, care să ne arate și să parcurgă împreună cu noi dificilul itinerar al mântuirii.

A nu reuși în viața duhovnicească este o durere pentru suflet. A nu lupta pentru aceasta este însăși moartea lui

Pentru viața sa sfântă, a primit din partea Bisericii apelativul sau „superlativul” de „Noul Teolog”, nu în sensul că ar fi adus învățături noi și străine cugetului Bisericii, ci pentru faptul că în vremuri diferite, la un mileniu distanță de timpurile în care Mântuitorul Hristos a propovăduit „Evanghelia iubirii”, el a arătat că mântuirea, idealul cel mai de preț al creș­tinului, este realizabilă sau, în exprimarea Sfântului Simeon, putem deveni prin har și lucrare ceea ce Dumnezeu este prin ființă, adică dumnezei.

Pe de altă parte, tot Sfântul Simeon spunea că acest lucru este cu anevoie de realizat. În vremurile sale, în care neamurile erau mai reduse numeric și viața spirituală era primejduită de formalism, el considera că la aceasta ajunge unul dintr-o mie, din zece mii sau poate chiar dintr-un neam. Dar, cu toate acestea, este un ideal realizabil. Dumnezeu este iubire, considera Sfântul Simeon, și ca un Părinte bun și iubitor, așteaptă și Se bucură de întoarcerea la adevăratele sensuri ale vieții a fiecărui fiu risipitor, pentru ca bucuria mântuirii să fie deplină.

Poate chemarea pe care o adresează Biserica prin Sfântul Simeon Noul Teolog generației „nativilor digitali” este aceea de a închide ochii trupești ecranelor, pentru a deschide ochii sufletești bogatei lumi spirituale, pe care din cauza puterii cu care se impun imaginea și sunetul nu mai reușesc să o ­perceapă în „cămara de taină” a sufletului, în liniștea rugăciunii, în tăcerea gândurilor și în pacea minții. Îndemnul de a folosi cu măsură din „înlesnirile” pe care le oferă atractiva și acaparanta lume vir­tuală, pentru a face loc lecturii și culturii, inclusiv a celei duhov­nicești sau religioase, capabile să modeleze sufletul și să îl înalțe spre valorile și virtuțile mântuitoare.

A nu ajunge la vederea, trăirea și simțirea luminii dumne­zeiești este o grea durere pentru suflet. Însă a nu dori aceasta este moartea lui. Ca în îndemnul de altădată al Mântuitorului: „Tinere, ție îți zic, scoală-te!”, Sfântul Simeon ne arată că idealul sfințeniei poate fi întrupat oricând în istorie, indiferent de rătăcirile sau lepădările vremurilor. Acesta este modelul deplin, acesta este și sensul vieții, iar cei care îl descoperă ajung, prin încercări și nevoințe, la țărmul fericirii și în Împărăția lui Dumnezeu. În absența unui asemenea țel și în lipsa nevoințelor pentru dobândirea lui, viața este un naufragiu prin noaptea păcatelor și prin furtuna patimilor, o scufundare în grosimea lucrurilor materiale și a plăcerilor efemere care, într-un final, dau gustul amar al păcatului, sentimentul de greșire a țintei și, astfel, îndepărtarea continuă de ea, ratare a sensului autentic al vieții - mântuirea în Hristos și prin Biserică.

Căci tot Sfântul Simeon Noul Teolog ne spune că, dacă retragerea luminii, datorită nevredniciei, provoacă durere și lacrimi sufletului creștin, celor care nici măcar nu luptă pentru dobândirea ei, lumina dumnezeiască le este criteriu de judecată.