Susținerea rugăciunii prin muzica psaltică

Prin cântare, cel ce cântă trezește în sine o relație afectuoasă cu ceea ce formează obiectul cântării, mai bine zis cântarea îl pune într‑o relație totală prin ființa întreagă pe cel ce cântă cu Cel ce este cântat [...]. De aceea cântarea este modul cel mai propriu de a vorbi despre Dumnezeu, sau lui Dumnezeu, ca despre Cel ce este cu neputință de cuprins în noțiuni precise [...]. Prin cântare spunem mai mult decât putem exprima prin indiferent care cuvinte¹.

Introducere

Frumosul, armonia, pacea și liniștea sunt aspirații pe care omul le poartă în adâncul sufletului său încă de când a fost creat de Dumnezeu. Creația lui Dumnezeu a fost de la început într‑un echilibru perfect, așa cum mărturisește și Sfânta Scriptură: Și a privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată erau bune foarte (Facere 1, 31). Acest univers material are ca fundament raționalitatea sădită de Dumnezeu în creație, prin care toate lucrurile și ființele sunt puse în rânduială și în conlucrare în vederea aceluiași scop, preaslăvirea lui Dumnezeu și existența cea bună a creației în comuniune cu Cel ce este Lumina și Viața lumii. Omul, ca inel de legătură între lumea materială și lumea spirituală, are chemarea de a transpune această ordine în propria existență pe care să o întoarcă în duh de rugăciune, ca o ofrandă, lui Dumnezeu.

Muzica, unul dintre cele mai frumoase și mai profunde moduri de exprimare a ființei umane, este deopotrivă știință care se supune rigorilor matematice, dar în același timp este o artă maiestuoasă, o capodoperă a omenirii, întrucât a nega latura artistică a fiecăruia dintre noi ar însemna a minimiza întreaga noastră ființă. Însă cea mai importantă însușire a muzicii este dată de potențialul ei transfigurator, în virtutea căruia omul poate depăși bariera lumii materiale și poate pătrunde în lumea metafizică sau spirituală, realizând astfel un mod de a comunica cu Divinitatea. Datoriile omului către Dumnezeu, Făcătorul său, sunt multe și nenumărate; dar, din toate, cea dintâi este cea a dragostei și recunoștinței. Aceasta se arată mai cu seamă prin imnurile și laudele ce din inimă le înălțăm către tronul Celui preaînalt pentru nemărginita Sa îngrijire și negrăita bunătate ce cu atâta bogăție și îndurare se revarsă asupra noastră². Muzica psaltică, spre deosebire de cea laică, se concentrează mai mult pe latura duhovnicească a sunetelor și a cântărilor, decât pe partea artistică, și are puterea de a anima textul liturgic, de a face rugăciunea să se înalțe mai ușor și de a ridica sufletul și mintea omului către Dumnezeu. Frumusețea și arta cântărilor pot fi privite ca mijloace de a dezvălui profunzimea și măreția lui Dumnezeu într‑o formă palpabilă.

În contextul Anului comemorativ al imnografilor și cântăreților bisericești, avem datoria morală de a ne aduce aminte de toți cei care au ajutat la formarea și transmiterea muzicii bisericești încă din primele secole creștine și până astăzi. Lunga istorie a evoluției muzicii bizantine pune în evidență sârguința, dăruirea, priceperea, dar mai ales importanța viețuirii duhovnicești a marilor psalți și imnografi ce au contribuit la dezvoltarea acestui tezaur inestimabil al Ortodoxiei - muzica psaltică.

Repere istorice

Din punct de vedere spiritual, originea muzicii psaltice este rugăciunea. Aceasta a apărut dintr‑o dorință practică de a transpune rugăciunea într‑un mod mai ușor de asimilat și, în același timp, de a o adresa într‑un mod plăcut și liniștit lui Dumnezeu. Frumusețea și arta cântărilor arată cât de minunat este Dumnezeu și ne descoperă trăirea duhovnicească a compozitorului. Din punct de vedere istoric, muzica psaltică se remarcă prin capacitatea sa de a lega în mod profund tradiția scrisă de cea orală pe parcursul a două milenii de evoluție. Muzica bisericească s‑a format, s‑a dezvoltat și a evoluat în cadrul Imperiului Bizantin, care a reprezentat un spațiu favorabil pentru dezvoltarea artelor timpului, ea fiind produsul unei întâlniri de culturi muzicale orientale variate, având la bază elemente provenite din lumea greco‑romană, ebraică, arabo‑siriană și orientală, însă prinde formă în contextul cultului creștin ortodox.

Dezvoltarea imnografiei liturgice, prin diferitele ei forme poetice: tropare, condace și canoane, a dus la formarea și cultivarea melosului bizantin. Este de admirat faptul că în primele secole toți oamenii participau activ și cu multă dragoste la slujbele Bisericii, aflându‑se într‑o comuniune foarte strânsă a rugăciunii, după cum ne mărturisește și Fericitul Augustin în Confesiunile sale: Evodius a luat Psaltirea și a început să cânte un psalm, căruia noi toată casa îi răspundeam: «Mila și judecata Ta, voi cânta, Doamne»³. În secolul al IV‑lea, prin contribuția marilor dascăli ai lumii și ierarhi Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur, se conturează forma liturghiilor actuale având la bază ritualul euharistic (Frângerea Pâinii) din primele secole creștine. Secolul al VI‑lea este dominat de lucrarea și contribuția Sfântului Cuvios Roman Melodul prin alcătuirea unei bogate imnografii liturgice pentru care, pe bună dreptate, îl numim astăzi cel mai mare imnograf creștin. În secolele al VII‑lea și al VIII‑lea se remarcă alți doi sfinți importanți: Sfântul Andrei Criteanul, cel care a compus Canonul cel Mare, și Sfântul Ioan Damaschin, considerat creatorul Octoihului.

După perioada imnografilor și a melozilor apar melurgii, cei care alcătuiau melodii pentru texte religioase deja compuse. Contribuții importante în această direcție le‑au avut mai ales călugării de la Mănăstirea „Sfântul Sava”, în frunte cu psalți de renume precum Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Cosma de Maiuma, Sfântul Teodor Mărturisitorul, Sfântul Teofan Graptul și mulți alții. În secolul al XII‑lea, practica liturgică savaită a fost adoptată de Constantinopol, iar prin împletirea celor două tradiții liturgice, savaită și constantinopolitană, are loc o nouă cristalizare a rânduielilor tipiconale în Imperiul Bizantin. Astfel, și muzica psaltică, ținând pasul cu aceste transformări, îmbracă un nou veșmânt care a dăinuit în mare parte până astăzi. În secolul al XIII‑lea, Sfântul Ioan Cucuzel, monah în Sfântul Munte Athos, cel care deschide perioada înfrumusețătorilor și a maeștrilor, aduce schimbări majore prin adăugarea de caractere muzicale noi, pe care le consemnează într‑un tratat și într‑o gramatică muzicală. Notația cucuzeliană rămâne până în anul 1814, atunci când are loc reforma celor trei dascăli ai musichiei: Hrisant de Madit, Grigorie Protopsaltul și Hurmuz Hartofilax.

În spațiul românesc

În spațiul românesc, începuturile muzicii bizantine se află într‑o strânsă legătură cu apariția și răspândirea creștinismului, muzica neputând lipsi din cadrul cultului creștin. Încă din cele mai îndepărtate timpuri, muzica a ocupat un loc deosebit de important în structura spirituală a poporului român. Primele mărturii ale existenței muzicii bisericești le regăsim din secolul al IV‑lea, de la cântăreți și dascăli precum Sfântul Sava de la Buzău, preotul Sansala și mai cu seamă de la Sfântul Niceta de Remesiana, poetul, muzicologul și episcopul daco‑romanilor la sfârșitul secolului al IV‑lea și începutul secolului al V‑lea. În lucrarea sa De Psalmodiae Bono ne prezintă o seamă de reguli pe care trebuie să le respecte cântăreții bisericești: curăția inimii, concentrarea minții la cuvântul cântat, evitarea gesturilor teatrale printr‑o ținută cuviincioasă - non quae aliquid theatrale redoleat („să nu pară ceva teatral”) și recomandă o cântare uniformă, omofonă și comună - Sed et vox omnium vestrum non dissona debet esse sed consona („Vocea noastră, a tuturor, să nu fie discordantă, ci armonioasă”⁴).

În secolul al XIV‑lea, odată cu înființarea statelor și mitropoliilor românești, muzica psaltică cunoaște o adevărată înflorire datorită implicării și preocupării ierarhilor și dregătorilor vremii care au dezvoltat relații însemnate cu Muntele Athos și cu alte centre creștine importante. În interiorul mănăstirilor sau pe lângă acestea apar școli muzicale precum prima școală de copiști și caligrafi de la Cozia, școala de la Neamț și vestita școală de la Putna⁵. Vetrele monahale au reprezentat un spațiu propice dezvoltării muzicii bisericești, întrucât viața duhovnicească a monahilor, smerenia, postul și rugăciunea au avut o influență covârșitoare asupra operelor și cântărilor acestora. Numele celor care au contribuit la dezvoltarea și transmiterea muzicii psaltice în spațiul românesc sunt numeroase, însă dintre toți trebuie amintite câteva personalități marcante.

Monahul Filotei de la Mănăstirea Cozia, melurg și dregător în timpul lui Mircea cel Bătrân, este socotit primul imnograf român. Acesta întemeiază prima școală de caligrafi și copiști la Cozia și ajunge dascăl al călugărilor de pe Valea Oltului. El este autorul Pripelelor, sau Mărimurilor, care s‑au răspândit între secolele XV‑XVIII în majoritatea Bisericilor Ortodoxe din Peninsula Balcanică. În secolul al XV‑lea, Monahul Ioasaf, primul stareț al Mănăstirii Putna, adus de Sfântul Ștefan cel Mare de la Mănăstirea Neamț, pune bazele Școlii Muzicale de la Putna. Cuviosul Eustatie Protopsaltul este unul dintre cei mai cunoscuți protopsalți ai acestei școli. El este autorul a numeroase cântări și în același timp învățător, predându‑le călugărilor retorica, gramatica muzicii psaltice și cântările pe cele opt glasuri. Este cunoscut, de asemenea, în mănăstirile din Muntele Athos și este numărat printre cei mai vestiți protopsalți ai Patriarhiei de Constantinopol, cu numele de Eustatie de la Putna. În secolele al XVII‑lea și al XVIII‑lea se remarcă personalități precum: Iovașcu Vlahul, un mare protopsalt și compozitor care a activat la Curtea Domnească până pe la anul 1689, când se retrage în Muntele Athos. De la el ne‑au rămas o seamă de lucrări păstrate în aproximativ 40 de manuscrise; ieromonahul Filothei sin Agăi Jipei, care și‑a desfășurat misiunea de protopsalt, compozitor și caligraf în Mitropolia Ungrovlahiei, fiind promotorul procesului de românire a cântărilor bisericești prin monumentala lucrare Psaltichia rumânească, tipărită la anul 1713; Șerban Protopsaltul, ucenic al ieromonahului Filothei sin Agăi Jipei, devine un renumit protopsalt și compozitor, care între anii 1733 și 1750 îndeplinește funcția de mare protopsalt la Curtea Domnească. Contribuția sa la îmbogățirea repertoriului muzical bisericesc de tradiție românească se evidențiază prin traduceri de cântări din limba greacă, dar și prin compoziții proprii.

Începutul secolului al XIX‑lea a însemnat pentru întreaga istorie a muzicii de tradiție bizantină un reviriment, o reînnoire a notației muzicale neobizantine cucuzeliene prin implementarea unui nou sistem de notație, cunoscut ca sistima nouă. Unul dintre primii elevi care își însușesc noua sistimă la școala constantinopolitană a celor trei dascăli ai reformei, protopsaltul grec Petru Efesiu, vine în anul 1816 la București și înființează la Biserica „Sfântul Nicolae”‑Șelari o școală de muzică psaltică, unde vor învăța Sfântul Cuvios Macarie Protopsaltul, Anton Pann și mulți alții. În anul 1820 tipărește la București Anastasimatarul cel nou și Doxastarul pe scurt ale lui Petru Lampadarie Peloponesiul, primele cărți tipărite în notație psaltică în spațiul românesc. În Moldova, Mitropolitul Veniamin Costachi se preocupă de promovarea muzicii psaltice, aducând la Iași vestiți protopsalți precum Petru Vizantie, Grigore Vizantie și Sfântul Macarie Protopsaltul, sprijinind astfel implementarea și răspândirea noului repertoriu muzical transpus în noua sistimă.

Reforma hrisantică a reprezentat o bună ocazie spre a se definitiva amplul proces de românire, început încă din vremea ieromonahului Filothei sin Agăi Jipei și continuat de o seamă de protopsalți ai secolului al XIX‑lea, dintre care se evidențiază trei mari nume. Sfântul Cuvios Macarie Protopsaltul, care traduce în anul 1823, în limba română, Teoreticonul, Anastasimatarul și Irmologhionul. Activitatea sa prolifică de traducător nu se rezumă doar la aceste trei titluri, continuând cu Tomul al‑II‑lea al Antologiei, Prohodul Domnului, Stihirarul, Papadichia, Irmologhion‑Calofonicon și altele. Însă marea sa realizare ce îl așază în rândul celor mai importanți protopsalți ai secolului al XIX‑lea este lucrarea sa neobosită, plină de râvnă și patriotism, pentru românirea cântărilor bisericești adăugând formule care să se potrivească cu buna viersuire a melosului⁶. Opera sa s‑a răspândit în toate regiunile românești, din Muntenia până în Moldova și chiar în Transilvania și Banat, înscriindu‑se în istorie ca o personalitate importantă a redeșteptării culturii naționale. Podoaba şi fericirea unui Neam, iubitule, vin din paza legilor Strămoșești și din dragostea și râvna cea fierbinte spre sporirea împodobirii Neamului⁷... Anton Pann, deprinzându‑se cu psaltichia de la protopsalții Dionisie Fotino și Petru Efesiu, se remarcă printr‑o bogată activitate editorială în domeniul traducerii de cărți de muzică bisericească, continuând și perfecționând opera teoretică a Sfântului Macarie. Amintim câteva titluri importante din opera sa: Noul Doxastar, Bazul Teoretic, Catavasierul, Heruvico‑Chinonicarul, Păresimierul și Noul Anastasimatar. Anton Pann a îmbinat cultura orientală cu tendințele inovatoare din Apus și a fost creator de literatură și muzică atât bisericească, cât și populară. Dimitrie Suceveanu urmează școala de psaltichie de la Iași înființată de Veniamin Costachi, iar după terminarea acesteia ajunge protopsalt la mai multe biserici din Iași, inclusiv la Catedrala Mitropolitană. Acesta se ocupă cu tipărirea cărților Sfântului Cuvios Macarie Ieromonahul, iar între anii 1856 și 1857 tipărește la Mănăstirea Neamț Idiomelarul unit cu Doxastarul, tradus după Idiomelarul lui Hurmuz Hartofilax și Doxastarul lui Petru Lampadarie, în prefața căruia ne spune: unele cântări le‑am tradus și altele care n‑au fost făcute pe muzichie le‑am compus din nou, precum slavele litiilor, sedelnele, mărimurile și altele, întocmindu‑le și așezându‑le cât am putut mai bine pe sistema muzichiei⁸.

În secolele XIX‑XX se remarcă și alte nume de seamă precum: Ghelasie Basarabeanul, Nectarie Protopsaltul, Varlaam Protosinghelul, Sfântul Iosif cel Milostiv, Ștefanache Popescu, Gherasim Safirin, Ioan Zmeu, Ion Popescu‑Pasărea, Victor Ojog, Dionisie Ignat, Sebastian Barbu Bucur și mulți alți protopsalți, compozitori, muzicologi și profesori ce au contribuit cu dragoste și dăruire la evoluția și transmiterea muzicii psaltice până astăzi.

Fără contribuția tuturor acestora, muzica bisericească nu numai că ar fi fost mult mai săracă, dar cu siguranță nici nu ar fi ajuns până la noi, dispărând în negura timpului, rămânând poate doar o urmă a existenței sale în trecutul îndepărtat. Muzica psaltică trebuie privită prin ochii celor ce au odrăslit‑o și au desăvârșit‑o, pentru a putea pricepe cu adevărat taina ei în Biserică. Lunga sa istorie și bogatul său tezaur cultural înscriu muzica psaltică printre artele importante ale acestei lumi, deoarece înainte de a vorbi despre spiritualitatea melosului bizantin, trebuie să‑i înțelegem profunzimea artistică.

Muzica psaltică între artă și spiritualitate

Arta, cea mai adâncă formă de exprimare a creativității umane, pe lângă faptul că înfrumusețează viața omului, are scopul de a‑l face pe acesta să contemple la Creația cea minunată a lui Dumnezeu, căci însăși lumea aceasta este o Artă dumnezeiască. Culorile vii ale plantelor, măreția munților, cântecul păsărilor, susurul izvoarelor, dansul neoprit al astrelor și al întregului cosmos arată priceperea și măreția Creatorului. Cât s‑au mărit lucrurile Tale, Doamne, (pe) toate cu înțelepciune le‑ai făcut (Psalmul 103, 25). Întreaga făptură și zidire ce a fost adusă dintru neființă la ființă prin Dumnezeu aduce cântare de laudă, după cum ne învață Sfântul Vasile cel Mare: Că nu numai apele de deasupra cerurilor împlinesc lauda lui Dumnezeu, «Lăudați‑ L pe El cerurile cerurilor și apa cea mai presus de ceruri» (Psalmul 148, 4) [...] dar și altele, că spune Scriptura: «Lăudați‑L pe Domnul toți cei de pe pământ, balaurii și toate adâncurile» (Psalmul 148, 7). Deci, chiar adâncul, […] cuprins și el în corul obștesc al creației, potrivit glasurilor puse în el, împlinește în chip armonios cântarea de laudă în cinstea Creatorului⁹.

Dacă muzica este o artă, atunci muzica psaltică poate fi considerată arta artelor, căci ea este o artă a rugăciunii cântate care se înalță către Creator, precum odinioară fumul jertfei lui Abel. Comparativ cu muzica occidentală, cea notată pe portativ, numită și muzică liniară, muzica psaltică folosește o notație cu totul deosebită, mult mai complexă, ascunsă, tainică, codificată și care necesită o îndelungată pregătire a celor care vor să o stăpânească. Așadar, psalții pot fi numiți maeștri ai artei muzicale, întrucât ei împletesc cu măiestrie știința semnelor cu duhul rugăciunii cântate. Neumele sau semnele utilizate de muzica psaltică ascund un înțeles profund teologic. Isonul, semnul care nu urcă și nu coboară înălțimea cântării, semnifică Unitatea și Egalitatea Ființială dintre Persoanele Sfintei Treimi¹⁰, dar și veșnicia sau statornicia. În tradiția grecească aflăm că există două tipuri de neume vocalice: trupuri (σώματα) și spirite sau duhuri (πνεύματα), fiecare având un rol bine determinat¹¹. Spre exemplu, neuma care urcă șapte trepte (heptafonia) este compusă dintr‑un trup și două duhuri care își combină funcționalitatea, conlucrând într‑o armonie desăvârșită, ceea ce ne duce cu gândul la unirea ipostatică a celor două firi în Persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dumnezeiască și omenească. Așadar, saltul de octavă care reprezintă începutul și sfârșitul unei scări muzicale, Îl preînchipuie pe Hristos, Alfa și Omega, Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine, Atotțiitorul (Apocalipsa 1, 8). Suflarea cântării închipuie suflarea dătătoare de viață a Duhului Sfânt, care însuflețește fiecare notă, înălțând‑o către Dumnezeu.

Melosul bizantin împletește într‑un mod armonios latura sa artistică cu latura duhovnicească, punând‑o pe cea de‑a doua în evidență. Dacă arta este o expresie a nostalgiei paradisului dinainte de căderea omului în păcat, atunci muzica psaltică este cheia paradisului pierdut¹². Prin cântările bisericești, omul gustă din Împărăția cea Cerească, amintindu‑și de starea sa primordială. Gustați și vedeți că bun este Domnul (Psalmul 33, 8). Muzica psaltică se dezvăluie ca un paradox fascinant pentru că în esență îndeplinește, în același timp, două funcții contrastante: adâncirea și înălțarea. Pe de o parte, ea are capacitatea de a adânci starea spirituală a ascultătorului. Ea transmite o profunzime emoțională și spirituală care poartă către meditație, rugăciune, contemplare; ea ajută la crearea unei stări de liniște și pace, prin care credincioșii simt mai intens și mai viu prezența lui Dumnezeu prin textele sacre. Pe de altă parte, muzica psaltică înalță sufletul și mintea către Dumnezeu. Ea deschide o cale spirituală prin care rugăciunea, transformată în cântare dulce, se urcă la ceruri precum un stâlp de foc nevăzut și ajunge mai ușor la Dumnezeu.

Comuniunea prin cântarea liturgică

Muzica psaltică, împreună cu iconografia și pictura bisericească au capacitatea de a transcende spațiul și timpul făcând posibilă comuniunea în duh de rugăciune și cântare de preaslăvire a Celui Preaînalt, a sfinților cu oamenii. Întreaga făptură văzută și nevăzută, Biserica lui Hristos, trupul Său, al cărui mântuitor și este (Efeseni 5, 23), se întâlnește într‑un cuget și o simțire zicând: Să cântăm Domnului, căci cu slavă S‑a preaslăvit (Ieșire 15, 1). În biserică suntem chemați să ne rugăm împreună cu îngerii care pururea stau în jurul Tronului Dumnezeirii, înălțându‑I cântări de slavă: Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui! (Isaia 6, 3). Sfântul Dionisie Areopagitul, cu referire la sursa de inspirație a cântărilor bisericești, ne spune că imnele şi cântările bisericești nu sunt decât reflexul muzicii cerești, făcut auzibil urechilor omenești; (...) de la cele mai înalte «ranguri» (...) acolo unde serafimii dănțuiesc împrejurul Dumnezeirii și cântă imnele slavei Sale cu buzele lor niciodată tăcute (...) coborând treptele scării mistice, revelația atinge nivelele celor care posedă inspirația dumnezeiască, profeții și sfinții, care percep un slab ecou al imnelor cerești (...) (și care) le pot apoi transmite muzicienilor inspirați, adică celor ce scriu imne. Muzicianul primește deci imnele cântate în cer și le transmite pe pământ, astfel ca ele să devină perceptibile urechilor omenești¹³. Reflexul muzicii cerești este ontologic firii noastre prin chipul lui Dumnezeu sădit în noi. Astfel omul, ajutat de harul divin, întrucât Mântuitorul ne spune: fără Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 5), dezvoltă capacitatea de a aprofunda și de a trăi înțelesurile adânci ale cuvintelor dumnezeiești ascunse în cântarea liturgică. În imnul Heruvic din cadrul Sfintei Liturghii ni se descoperă întreaga taină și iconomie a preaslăvirii lui Dumnezeu de către toată creația. Oameni și îngeri suntem chemați să fim părtași la Liturghia cea Cerească. Cântarea solemnă și stilul papadic al Heruvicului creează o atmosferă celestă de atemporalitate, de liniște, de prezență a lui Dumnezeu, Cel care este în afara timpului, prin care omul ia parte la Jertfa Iubirii¹⁴.

Cântarea liturgică ne cheamă pe toți la dragoste frățească, la unire, comuniune și împreună‑rugăciune, amintind de cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos: Unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor. (Matei 18, 20). Pr. prof. Dumitru Stăniloae spunea: Iubirea comună de Dumnezeu îi face pe credincioși să se unească în cântarea despre Dumnezeu. Iar unirea aceasta întăreşte şi mai mult alipirea emoțională a sufletelor de Dumnezeu. Unitatea gândirii iubitoare la Dumnezeu produce cântarea comună, şi emoţia cântării comune întăreşte unitatea gândirii la El¹⁵. Prin comuniune, omul nu își exprimă doar iubirea față de semenii săi, ci și credința în Jertfa lui Hristos pentru mântuirea întregului neam omenesc. În cântările Sfintei Liturghii nu mai există eu, ci este înlocuit de noi: Noi, care pe Heruvimi cu taină închipuim..., Să ne iubim unii pe alții, ca într‑un gând să mărturisim..., Sus să avem inimile..., Să mulțumim Domnului...

Valențe teologice în imnografie

Pentru a înțelege mai bine complexitatea muzicii psaltice putem face o paralelă la complexitatea naturii umane. Precum omul care este alcătuit din trup (σώμα) și suflet (πνεύμα), tot așa și cântarea bisericească este formată din două elemente: λόγος și μέλος, adică text și melodie¹⁶. Aceste două componente sunt interdependente, desfășurându‑se sinergic într‑o simbioză perfectă, conlucrând una cu cealaltă, sprijinindu‑se și ajutându‑se una pe cealaltă și astfel, putem vorbi de o teologie adâncă a muzicii psaltice, care face referire la Taina Preasfintei Treimi. Cântarea liturgică este, prin excelență, o cântare a Cuvântului, care ne deschide calea către viaţa de comuniune şi de iubire ce izvorăşte din Comuniunea desăvârşită a Persoanelor Treimice¹⁷. Precum Tatăl se descoperă numai prin Fiul, așa cum Însuși Fiul ne mărturisește: Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine (Ioan 14, 6), iar Fiul se face cunoscut prin Sfântul Duh, așa cum ne învață Sfântul Apostol Pavel, Nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, - decât în Duhul Sfânt (I Corinteni 12, 3), tot așa si învățătura Bisericii se descoperă și se înțelege în imnografia liturgică prin lucrarea și puterea muzicii. Cu alte cuvinte, ajungem să înțelegem esența învățăturii textului prin lucrarea și puterea melosului, la fel cum înțelegem lucrarea mântuitoare a Logosului prin harul Sfântului Duh. De aceea cântarea adresată lui Dumnezeu nu se dispensează de cuvinte, însă prin mlădierea lor afectivă descoperă și trăiesc sensurile mai adânci și mai iubitoare ale lucrării lui Dumnezeu, dar arată și o mulțumire mai adâncă pentru faptele lui Dumnezeu săvârșite pentru noi¹⁸.

„Trupul” muzicii psaltice este textul, dogma sau rugăciunea, iar „sufletul” este linia melodică, care are rolul de a anima textul, la fel cum sufletul animă trupul omului și îi dă viață. Muzica psaltică nu își are plinătatea dacă nu ar fi cuvântul. O muzică fără cuvinte creează o stare de moment în care mintea se risipește în direcții imprecise, nefiind ancorată în direcția impusă de logos, adică de cuvânt. Cuvintele sacre ale imnelor bisericești impun direcția cea bună, statornicind și disciplinând mintea, care se adună într‑un cuget și o simțire și este înălțată la Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare spunea despre unitatea dintre cuvânt și melodie că Duhul Sfânt, văzând că neamul omenesc este greu de îndrumat spre virtute și că noi, din pricina înclinării spre plăcere, neglijăm cu totul viețuirea cea dreaptă, [...] a unit dogmele cu plăcerea cântatului, ca, odată cu dulceața melodiei, să primim pe nesimțite și folosul cuvintelor de învățătură; [...] pentru ca celor care sunt copii cu vârsta sau celor cu totul tineri cu purtarea să li se pară că ei cântă, dar de fapt își instruiesc sufletele¹⁹. Nu este păcat să ne bucurăm de frumusețea cântării, însă nu trebuie ca aceasta să ne distragă atenția de la esența muzicii bisericești, adică de la rugăciune. Ea este menită să ne ajute să pătrundem mai adânc în rugăciune, liniștindu‑ne sufletul și mintea, spre zidirea cea de trebuință, ca să dea har celor ce ascultă (Efeseni 4, 29).

Totodată, ea trebuie să fie diversificată pentru a nu deveni monotonie. Tot Sfântul Vasile cel Mare spunea că: O diversitate şi varietate în rugăciuni şi psalmodieri la orele hotărâte ar fi folositoare şi pentru faptul că atunci când este monotonie, sufletul devine adesea neatent şi oarecum distras; dar schimbându‑se şi variind psalmodia şi lecturile la fiecare oră, se înnoieşte darul sufletului și se împrospătează atenția²⁰. Frumusețea și diversitatea muzicii psaltice este arătată și de cele opt glasuri bisericești, care diferă atât prin linia melodică, ritmul, structura și formulele melodice, cât mai ales prin stările de spirit pe care le poate crea ascultătorilor. Alternarea glasurilor și a formelor cântărilor (irmologică, stihirarică și papadică) din cadrul slujbelor bisericești stau într‑o strânsă legătură cu învățăturile de credință ce sunt cuprinse în textele imnografice. Spre exemplu, cântările din prima parte a vecerniilor de sâmbătă seara, sunt compuse în forma stihirarică, o formă lentă, așezată, liniștită, prielnică stării de rugăciune smerită, stăruitoare, de pocăință, exprimate prin cuvintele atât de sugestive și cuprinzătoare ale psalmistului: Doamne, strigat‑am către Tine, auzi‑mă; ia aminte la glasul rugăciunii mele, când strig către Tine. Să se îndrepteze rugăciunea mea, ca tămâia înaintea Ta; ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară. (Psalmul 140, 1‑2). Slujba vecerniei se continuă în duhul cântărilor stihirarice până la imnul Lumină lină, momentul central al vecerniei, închinat Preasfintei Treimi, dar mai ales Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Lumina lină a slavei Tatălui ceresc, în jurul Căruia toate viază și se mișcă. După ce întreaga făptură se umple de Lumina cea neînserată a Sfintei Slave și toate sunt curățite și înnoite prin biruința Sa asupra păcatului și a morții, vecernia se continuă în forma irmologică ce comunică o stare solemnă, de bucurie și de săltare a inimilor celor credincioși precum ne spune cântarea de la stihoavna vecerniei glasului I: Să se bucure făptura, cerurile să se veselească, din mâini să bată neamurile, de bucurie! Că Hristos, Mântuitorul nostru, pe cruce a pironit păcatele noastre; și moartea omorând, viață nouă ne‑a dăruit, pe Adam cel căzut cu tot neamul înviindu‑l, ca un Iubitor de oameni²¹.

Despre duhul psalmodierii

Din păcate, adesea observăm cum cei care slujesc în cântarea bisericească se pot pierde în detalii tehnice și partituri, uitând esența cântării duhovnicești. Acest lucru este trist, deoarece cântarea bisericească nu ar trebui să fie doar o reprezentație vocală, ci o exprimare profundă și sinceră a credinței și a rugăciunii noastre către Dumnezeu. Suntem chemați să fim cu adevărat prezenți în duhul cântării, să pătrundem semnificația cuvintelor și să ne deschidem inimile înaintea lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel ne povățuiește să nu se cânte doar cu glasul fără participarea inimii. Precum spune în alt loc: «voi cânta cu duhul, voi cânta și cu mintea» (I Corinteni 14, 15), și cu glasul, și cu cugetul²².

Atunci când cântăm este necesar să înțelegem că suntem mai mult decât simpli interpreți - suntem slujitori care avem îndatorirea de a pune înainte hrana cuvântului lui Dumnezeu, de a transmite mesajul credinței, de a uni credincioșii în rugăciune și de a înlesni înălțarea minții în contemplare. Totodată, muzica psaltică este și trebuie să rămână, mai presus de toate, o rugăciune, chiar și atunci când se desfășoară în afara cadrului liturgic. Grija pentru detaliile tehnice nu trebuie să umbrească exprimarea autentică, cântăreții având misiunea de a păstra neștirbit duhul psalmodierii. Preaiubiților, pentru a nu supăra pe Dumnezeu, să cântăm cu simțirea încordată și cugetul treaz, […] cu atenție, pentru a cânta nu numai cu suflarea, adică cu glasul, ci și cu mintea, și pentru a și cugeta ceea ce cântăm²³... ne îndeamnă Sfântul Niceta de Remesiana care ne arată și cum trebuie să fie duhul cântării: Iar glasurile voastre, al tuturor, nu trebuie să fie stridente, ci la unison. Nu unul să tragă înainte prostește ori unul să se smerească, iar altul să ridice glasul; ci fiecare să se străduiască cu smerenie a‑și potrivi vocea la sunetul corului aflat în armonie, fără a o scoate în evidență ori a o prelungi, ca pentru a o arăta dintr‑o prostească și nepotrivită fală ori pentru a dori să placă oamenilor²⁴. Iată care este cu adevărat duhul cel îmbietor și dulce, duhul cel transfigurator și mângâietor al rugăciunii cântate, un duh al smereniei și al cugetării la cele exprimate de cuvinte, prin care mintea, cum am mai spus, se discipliniză, se adună și rămâne statornică în dulceața cuvântului dumnezeiesc. Așadar muzica psaltică reprezintă un mijloc de mărturisire, prin cuvânt și prin melos, a întregii teologii a Bisericii, având, în același timp, un rol important în urcușul duhovnicesc personal.

Muzica psaltică, mijloc de curățire și alinare sufletească

Sfântul Vasile cel Mare evidențiază importanța muzicii psaltice ca mijloc de curățire și alinare a sufletelor noastre zicând: trebuie să urmărim alte cântece, care sunt mai bune și ne fac mai buni; de acestea folosindu‑se și David, poetul sfintelor cântări, a slobozit pe împăratul Saul, după cum se spune, de duhul cel rău²⁵. Cântarea bisericească este muzica cea bună care devine un pansament al sufletului rănit de păcat și de agitația acestei lumi; este medicamentul eficient al omului contemporan, care de multe ori caută ajutor prin meloterapie, însă nu găsește un tratament mai folositor decât muzica psaltică. Ea poate alunga stresul, anxietatea, deznădejdea sau alte probleme cu care se confruntă omul de astăzi. Varietatea glasurilor muzicii psaltice acoperă întreaga complexitate a stărilor emoționale ale psihicului uman.

Aceasta este frumusețea și bogăția artei eclesiastice, a muzicii psaltice, în viața creștinului, întrucât el se comunică și comunică într‑un mod mult mai firesc și mai intim cu Dumnezeu, indiferent de starea pe care o are, fie de melancolie, de tristețe, de bucurie, de doxologie, de tânguire sau de implorare. Toate aceste stări sunt exprimate de ehurile muzicii psaltice iar omul se regăsește în ele și se lasă curățit, vindecat și transfigurat, reînnoit și restaurat, ajungând mult mai ușor la împărtășirea cu harul lui Dumnezeu. Sfinții Grigorie Sinaitul și Petru Damaschin spuneau în scrierile lor faptul că, atunci când ne confruntăm cu războiul nevăzut și simțim o grea apăsare sufletească, este bine să apelăm la cântarea duhovnicească iar Sfântul Apostol Iacov ne îndeamnă: Este vreunul dintre voi în suferință? Să se roage! Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi (Iacov 5, 13). În acest fel, putem alunga gândurile necurate care nu ne lasă să ne concentrăm asupra cugetării la legea lui Dumnezeu. La fel cum rugăciunea poate să nu înceteze în mintea noastră, tot așa și cântarea poate să răsune cât mai des, căci ce poate fi mai frumos decât a‑I cânta lui Dumnezeu tot timpul? Sfântul Vasile cel Mare ne îndeamnă zicând: Pentru rugăciune însă și pentru psalmodie, ca şi pentru multe altele, este potrivit tot timpul, așa încât putem să lăudăm pe Dumnezeu în momentul când mișcăm mâinile noastre spre lucru, câteodată şi cu limba, când aceasta ar fi cu putință, dar mai ales este folositor pentru edificarea credinței; iar dacă astfel (cu limba) nu se poate, atunci să lăudăm pe Dumnezeu, cum spune Scriptura, cu psalmi, cu laude și cu cântări duhovnicești în inima noastră, și să ne împlinim rugăciunea în timpul lucrului²⁶. Muzica este expresia vie a unor stări de spirit ale omului, este oglinda în care se reflectă nădejdea, credința și dragostea față de Dumnezeu.

Chipuri de sfinți imnografi și dascăli ai psaltichiei

Muzica psaltică, podoaba preafrumoasă a Ortodoxiei, exprimă rodul viețuirilor duhovnicești ale imnografilor și psalților care prin truda și hărnicia lor, asemănătoare cu a albinelor, culeg nectarul învățăturilor dumnezeiești și îl prefac în cântare dulce, asemenea mierii. Cântările psaltice, atunci când sunt alcătuite cu rugăciune și smerenie și nu din dorință de mărire, devin inspirate de Dumnezeu, iar muzica lucrează în inima omului care o ascultă sau o interpretează. Astfel, cei mai importanți contribuitori la formarea și transmiterea muzicii bisericești au fost monahii, care prin lepădarea de lume, printr‑o viață trăită în curăție, prin rugăciune neîncetată și smerenie, au ajuns la starea de har și inspirație, necesare compunerii de cântări sfinte așa cum aflăm din viețile unor mari sfinți cuvioși.

Sfântul Cuvios Roman Melodul s‑a afierosit lui Dumnezeu încă din tinerețe, petrecând în feciorie și curăție, în post și rugăciune, în nevoințe și privegheri. Pentru toate acestea, neștiutor de carte fiind, dobândește înțelepciunea și priceperea în cele duhovnicești. Înălțând rugăciuni fierbinți Maicii Preacurate, se învrednicește de milostivirea sa ce mare și arătându‑i‑se în vis, ținând în mâini o hârtie, i‑o dă spre mâncare, iar el înghițind hârtia și deșteptându‑se, i s‑a umplut inima de știință și de glas dulce, începând cu lacrimi să mulțumească învăţătoarei sale pentru darul primit²⁷.

Sfântul Ioan Damaschin s‑a născut din părinți binecredincioși și a învățat de mic blândețea, smerenia, frica de Dumnezeu și înțelegerea dumnezeieștilor scripturi. Dorul arzător după Dumnezeu l‑a făcut să lase averea părintească și să se lepede de lumea deșartă, alegând împreună cu fratele său după înfiere, Sfântul Cosma Melodul, viața monahală în Lavra Sfântului Sava de lângă Ierusalim. Prin multă nevoință și rugăciune, s‑a învrednicit să ajungă un mare teolog, imnograf și dogmatist al Bisericii lui Hristos²⁸.

Sfântul Andrei Criteanul nu a vorbit până la vârsta de șapte ani, atunci când a primit Sfânta Împărtășanie și a început să vorbească într‑un mod cu totul deosebit. Cu sprijinul și binecuvântarea părinților a ales să‑și dedice viața exclusiv lui Dumnezeu. Fiind iubitor de nevoință și rugăciune, a devenit la vârsta de doar 15 ani călugăr la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim. El s‑a remarcat ca un bun orator și predicator, a construit biserici și mănăstiri și a compus Canonul cel Mare²⁹.

Sfântul Ioan Cucuzel, numit și Cel cu glas îngeresc, a fost protopsalt al catedralei din Constantinopol, din dorința împăratului. Prin lucrarea lui Dumnezeu, îl întâlnește pe egumenul de la Mănăstirea Marea Lavră, iar după ce îi cere binecuvântare pentru a‑l înoți în Sfântul Munte Athos, este tuns în monahism și rânduit ca păstor la turma de capre a mănăstirii. Fiind foarte smerit, el își ascunde darul muzical de ceilalți, însă este descoperit de un călugăr, iar starețul îl roagă să se întoarcă la Constantinopol, pentru a nu îl mâhni pe împărat din pricina plecării sale. Odată, cântând în fața icoanei Maicii Domnului, s‑a învrednicit de o mare minune. Maica Domnului i s‑a arătat și i‑a spus: Bucură‑te, Ioane, și nu te opri din cântat, iar pentru aceasta eu nu te voi uita, și i‑a întins o monedă de aur.

Filotei, monahul de la Cozia, a fost mai întâi un mare logofăt al Țării Românești în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. Aprins fiind de dorul pentru Dumnezeu, lasă dregătoria și se leapădă de toate grijile lumești, călugărindu‑se la Mănăstirea Cozia. Acolo, pe lângă nevoințele monahicești, el deprinde rânduielile și cântările slujbelor, ajungând un vestit protopsalt, dascăl și caligraf, fiind autorul Pripelelor care astăzi poartă denumirea de Mărimuri, o noutate în întreaga Ortodoxie³⁰.

Cuviosul Eustatie de la Putna ducea o nevoință cu totul aleasă, în post, în rugăciune și în negrăită bucurie a Duhului Sfânt³¹. A trăit o viață aleasă, plină de credință și smerenie, renunțând la cariera lumească de la Curtea Domnească pentru a se dedica complet vieții monahale. A fost cel mai mare protopsalt al Moldovei din secolul al XVI‑lea, fiind cunoscut pentru darurile sale chiar și la Patriarhia de Constantinopol. A avut harisma îndrumării duhovnicești, formând aproximativ o sută de ucenici care au deprins arta muzicii psaltice, devenind vestiți protopsalți în mănăstirile moldave, dar și peste hotare. Cuviosul Eustatie nu a fost doar un mare protopsalt, ci și un compozitor, un caligraf și un criptolog, fiind pentru Moldova și pentru ortodoxia de tradiție slavă ceea ce a reprezentat Sfântul Ioan Cucuzel pentru Muntele Athos³².

Sfântul Cuvios Macarie Protopsaltul a crescut într‑o familie binecredincioasă cu trei copii, dintre care doi au simțit chemarea către viața monahală încă din tinerețe, Macarie și sora sa, monahia Iustina. S‑a deprins cu meșteșugul cântărilor psaltice din copilărie, iar ucenicia pe lângă Arhimandritul Macarie Dascălul a rodit în inima sa dorul după viața monahală aghiorită. Este tuns în monahism în Sfântul Munte Athos, primind numele Macarie, iar după o vreme petrecută acolo, se întoarce la București, unde este hirotonit ieromonah la Catedrala Mitropolitană. Fiind un bun cunoscător al muzicii, dar și un patriot desăvârșit, s‑a ocupat de românirea cântărilor bisericești, înlesnind astfel tuturor credincioșilor să înțeleagă cuvintele cântate în timpul slujbelor, în ciuda presiunilor exercitate de greci, care nu concepeau să fie tipărite cărți de muzică psaltică în limba română. Iată ce spunea Sfântul Cuvios Macarie în prefața Irmologhionului - Catavasier: Pentru acestea dar toate te rog, iubitule Patriot Cântăreț Român, ca de acum înainte să te faci Adevărat Slăvit Român şi cu râvna şi cu fapta, să te faci iubitor de neam şi folositor Patriei. Cântă de acum înainte vitejeşte şi cu îndrăzneală orice cântare în limba Patriei Tale, cu minunata, fireasca şi dulcea glăsuire a Patriei Tale, cu înțelegere, cu Evlavie, cu Dragoste către Milostivul Dumnezeu și către Prea Curata Maica Lui. Cântă lui Dumnezeu, cu proforaua³³ cea iubită Lui, cu duhul cel umilit și cu zdrobirea inimii³⁴. Astfel, de acum, bisericile au răsunat cu cântări în limba română, aducând lumină spirituală întregului popor. În ultimele zile ale vieții sale, a ales să se retragă la Mănăstirea Viforâta, unde sora sa Monahia Iustina, stareța mănăstirii, l‑a îngrijit cu multă dragoste. A trecut la cele veșnice în ziua de 30 august 1836, după o perioadă scurtă de suferință. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l‑a trecut în rândul sfinților în ședința de lucru din 25‑26 octombrie 2023, cu prăznuirea pe 31 august, atunci când este sărbătorită și Ziua Limbii Române.

Cuviosul Nectarie Protopsaltul s‑a dovedit de mic a fi un psalt desăvârșit, având un glas melodios și dulce. A plecat împreună cu fratele său în Muntele Athos, unde petrecea în rugăciune neîncetată. În timpul Postului Mare nu părăsea chilia și se hrănea doar cu boabe muiate în apă. Cât a stat în pustie a deprins darul lacrimilor și al rugăciunii inimii, pe care o practica totdeauna. Călugării athoniți îl numeau «al doilea Cucuzel»; alții îi spuneau «Privighetoarea Sfântului Munte», iar călugării români îl numeau «Privighetoarea Moldovei»³⁵. Cuviosul Nectarie, plin de credință, de râvnă și evlavie pentru Maica Domnului și pentru sfinți, a fost cu adevărat un om al lui Dumnezeu, făcându‑se pildă de smerenie, blândețe și ascultare³⁶.

Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei, cunoscut și ca Mitropolitul Iosif Naniescu, a fost unul dintre ierarhii străluciți ai Bisericii Ortodoxe Române din a doua jumătate a secolului al XIX‑lea. El a iubit mult rugăciunea și mai ales Sfânta Liturghie, pe care o săvârșea mereu cu ochii umeziți de lacrimi. Dormea puțin și se ruga mult. Avea și darul smereniei și al ascultării, însă cel mai mult s‑a remarcat prin milostenia și iubirea sa, ajutând toți oamenii săraci sau în nevoi care veneau la el³⁷. Fiind un mare iubitor de cântare bisericească, Sfântul Iosif se remarcă prin opera sa muzicală bogată, alcătuită din lucrări originale, traduceri din limba greacă, revizuiri ale unor cântări mai vechi, dar și prin piesele muzicale scrise după trecerea sa la cele veșnice, de ucenicii săi care le‑au transcris cu mențiunea așa cum era cântat de Mitropolitul Iosif Naniescu. Compozițiile sale se regăsesc în peste 76 de manuscrise aflate în 28 de biblioteci românești și peste 23 de manuscrise muzicale aflate în Sfântul Munte Athos³⁸. După o vrednică păstorire a Mitropoliei Moldovei și Sucevei, vreme de 27 de ani, a trecut la cele veșnice la 26 ianuarie 1902. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române constatând viața sa sfântă și faptele sale vrednice de laudă, a hotărât canonizarea sa în ședința din 5‑6 octombrie anul 2017, cu ziua de prăznuire 26 ianuarie.

Episcopul Gherasim Safirin, a dus o viață ascetică foarte aspră, petrecând numai în post și rugăciune neîncetată. Despre el Arhim. Iuliu Scriban scria: Stătea închis în casă, citea din cărțile călugărilor de altădată, medita noaptea, fără a aprinde lumina, se hrănea neîndestulător, cu un post aspru, până ce medicii i‑au spus la Roman că ori mănâncă ori moare. (...) Avea o adorațiune extremă către monahism, dar monahismul conceput în felul acesta, al meditațiunii inactive. Fără îndoială, vrednic de admirat pentru puterea înfrânării sale, pentru lepădarea de lume, pentru viețuirea într‑o sferă care nu mai este a desfătărilor şi a vremelniciei pământului. Vrednic de admirat într‑o lume care e atât de neputincioasă de a se lepăda până şi de cele mai mici pofte ale animalității sale. Episcopul Safirim era un om de alt tipar şi de alte înclinări decât cele în care trăim noi. Într‑însul trăia virtutea pustnicului. Era omul al cărui suflet trăia aiurea decât al contemporanilor săi şi dacă, pe de o parte, era pentru unii de neînțeles, pe de altă parte impunea altora prin mireasma sfințeniei³⁹. A fost un mare iubitor al slujbelor, al muzicii bisericești și al tipicului, având numeroase compoziții psaltice, unele publicate, altele rămase în manuscris. Tot el se numără printre primii traducători moderni ai Filocaliei, manuscrisele cu traducerile sale în limba română regăsindu‑se în biblioteca Mănăstirii Frăsinei unde s‑a și retras, spre sfârșitul vieții sale.

Părintele Dionisie Ignat avea să devină monah în Sfântul Munte Athos la doar 17 ani. A fost un isihast desăvârșit și un iubitor al rugăciunii inimii, fiind atât de sever cu el însuși, încât noaptea, de multe ori, se deștepta mai devreme de frică să nu doarmă prea mult și să nu mai aibă timp pentru rugăciune. Înzestrat de Dumnezeu cu darul cântării, deprinde muzica psaltică de la monahul Iacov Deciu, ucenicul schimonahului Nectarie Protopsaltul. Cuviosul Dionisie avea mare râvnă pentru rânduielile liturgice ale Bisericii și nu lipsea de la sfintele slujbe nici măcar atunci când era bolnav. De multe ori venea la slujbă lipsit de puteri și pleca înviorat și plin de viață. Chiar dacă la finalul vieții sale și‑a pierdut vederea, el a continuat să cânte la strană, cunoscând cântările pe de rost⁴⁰. În anul 2022, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, observând evlavia credincioșilor față de Părintele Dionisie și viața sa sfântă, a propus canonizarea sa Patriarhiei Ecumenice.

Concluzii

Aceste modele de sfinți și cuvioși ne învață că măiestria și priceperea în arata muzicii eclesiastice devin cu adevărat vii, armonioase și vindecătoare doar atunci când inimile și sufletele noastre sunt curate și smerite. Este necesar ca mai întâi de toate să ne curățim de patimi și păcate și prin credință neclintită, rugăciune neîncetată, post, smerenie adâncă, ascultare și toate celelalte virtuți, să ajungem mai aproape de izvorul Vieții, Cel dătător de lumină, de har și de inspirație.

Cu adevărat, mănăstirile au fost vetre sacre ale tradiției muzicii psaltice. În aceste sanctuare ale liniștii și rugăciunii, muzica liturgică a fost prețuită, iar transmiterea ei a fost considerată una dintre cele mai nobile misiuni. Multe din mănăstirile istorice dețin în colecțiile lor manuscrise muzicale foarte valoroase care sunt din ce în ce mai rar cercetate. Pentru a putea pătrunde în tainele melosului bizantin și a duce mai departe predania duhovnicească este necesar ca monahii și mirenii evlavioși să includă în sfera preocupărilor lor și cercetarea acestor izvoare documentare deosebit de valoroase, atât pentru istoria Bisericii cât și pentru viața duhovnicească din mănăstiri.

Avem responsabilitatea de a păstra și de a transmite mai departe urmașilor muzica psaltică, pentru că ea este un legământ cu tradiția și cu cei care au străbătut acest drum înaintea noastră. Cântarea bisericească păstrează vie amintirea sfinților și ă mărturie despre virtuțile și trăirile lor duhovnicești. Într‑o lume secularizată, muzica psaltică servește ca un far de lumină, ca un vehicul al harului, care îi călăuzește pe credincioși pe calea credinței și a sfințeniei. Să cinstim acest dar sfânt al muzicii psaltice ca pe o comoară neprețuită, păstrând în minte cuvintele psalmistului care zice: Cânta‑voi Domnului în viaţa mea, cânta‑voi Dumnezeului meu cât voi fi (Psalmul 103, 34).

Bibliografie

Izvoare scripturistice:

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2015.

Izvoare patristice:

Fericitul AUGUSTIN, Scrieri alese partea întâi: Confessiones (Mărturisiri), traducere și indici prof. dr. Nicolae Barbu, colecția veche Părinți și Scriitori Bisericești vol. 64, București, ed. Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, 1985.
Sfântul NICETA de Remesiana, Opere, traducere din limba latină, introducere și note lect. dr. Ovidiu Pop, București, ed. Sophia, 2009.
Sfântul VASILE cel Mare, Scrieri, partea întâi, Omilii la Hexaemeron, Omilii la Psalmi, Omilii și cuvântări, traducere, introducere, note și indicii de Pr. Dumitru Fecioru, în colecția veche Părinți și Scriitori Bisericești vol. 17, București, ed. Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, 1986.
Sfântul VASILE cel Mare, Scrieri, partea a II‑a, Asceticele, traducere, introducere, indici și note Prof. Iorgu D. Ivan, colecția veche Părinți și Scriitori Bisericești vol. 18, București, ed. Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, 1989.
Sfântul VASILE cel Mare, Tâlcuire duhovnicească la Psalmi, traducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru, Bucureşti, ed. Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, 2000.

Cărți:

BĂLAN, Arhim. Ioanichie, Patericul Românesc, ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005.
BĂLAN, Arhim. Ioanichie, Viețile Sfinților pe luna octombrie, ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005.
BĂLAN, Arhim. Ioanichie, Viețile Sfinților pe luna iulie, ed. Mănăstirea Sihăstria, 2006.
Catavasier sau Octoih Mic, București, ed. Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, 2002, p. 23.
GHEORGHIȚĂ, Nicolae, Chinonicul duminical in perioada post‑bizantina: (1453‑1821): liturgica și muzica, București, ed. Sophia, 2009.
GRĂJDIAN, Pr. Vasile, Cântarea ca teologie – Studii și articole de teologie a cântării bisericești, Sibiu, ed. Universității Lucian Blaga, 1998.
GRĂJDIAN, Pr. Vasile, Teologia cântării liturgice în Biserica Ortodoxă – Aspecte de identitate a cântării liturgice ortodoxe, Sibiu, ed. Universității Lucian Blaga, 2000.
LOVIN, Protos. dr. Chiril (coord), Proloagele: în fiecare zi împreună cu Sfinții, vol. I (septembrie - februarie), pref: Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, București, ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2011.
MACARIE Ieromonahul, Theoriticon, Viena, 1823.
MACARIE Ieromonahul, Anastasimatar, ediția a II‑a, Buzău, Tipografia Sfintei Episkopi[i] Buzău, 1856.
MACARIE Ieromonahul, Irmologhion - Catavasier, Iași, ed. Asociația Culturală Byzantion, 2020.
MOLDOVEANU, Pr. Prof. Dr. Nicu, Istoria muzicii bisericești la români, București, ed. Basilica, 2010.
PANȚIRU, Grigore, Notația și ehurile muzicii bizantine, București, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, 1971.
STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, București, ed. Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, 2004.

Studii și articole:

ALEXE, Ștefan C., „Foloasele cântării bisericești în comun după Sfântul Niceta de Remesiana”, în Biserica Ortodoxă Română, anul LXXV, nr. 1‑2, ianuarie – februarie 1957, pp. 165‑182.
COMAN, Pr. Ioan Gh., „Operele literare ale Sfântului Niceta de Remesiana”, în Studii Teologice, IX /1957, nr. 3‑4, pp. 200‑232.
SCRIBAN, Arhim. Iuliu, „Episcopul Gherasim Safirin”, în Biserica Ortodoxă Română, anul XL, nr. 6, martie 1922, pp. 459‑460.

Resurse web:

CERCEL, Lect. Dr. Emanuel Cristian, Ethosul muzicii psaltice, [online], [Citat la 10.11.2023]
CLIPICI, Răzvan Mihai, „Cuviosul Dionisie Ignat, isihast înzestrat cu darul muzicii psaltice”, în Ziarul Lumina, publicat în ediția națională din 17 februarie 2023, [online], [Citat la 10.11.2023]
DAMIAN, Cristian Marian, CANE, Filip Hristofor, „Muzica bisericească, arta rugăciunii și a iubirii de Dumnezeu”, în Ziarul Lumina, publicat în ediția națională din 14 iunie 2023, [online], [Consultat la 01.11.2023]
HURJUI, Arhid. Constantin, „Muzica psaltică, cale spre simfonia psihosomatică (I)”, în Ziarul Lumina, publicat în ediția națională din 18 iulie 2023, [online], [Consultat la 01.11.2023]
HURJUI, Arhid. Constantin, „Muzica psaltică, cale spre simfonia psihosomatică (II)”, în Ziarul Lumina, publicat în ediția națională din 25 iulie 2023, [online], [Consultat la 01.11.2023]
SCURTU, Pr. Prof. Dr. Dumitru Codruţ, „Opera muzicală a Sfântului Mitropolit Iosif cel Milostiv”, în Ziarul Lumina, publicat în ediția națională din 26 ianuarie 2023, [online], [Citat la 10.11.2023]
ȘERBAN, Diac. dr. Marius Nicoale, „Imnografia bisericească și legătura omului cu Dumnezeu”, în Ziarul Lumina, publicat în ediția națională din 27 septembrie 2023, [online], [Citat la 10.11.2023] 

Note: 

1 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Cântarea liturgică comună, mijloc de întărire a unității în dreapta credință, în Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, București, ed. I.B.M.B.O.R., 2004, pp. 688 689.
2  Episcopul Filothei al Buzăului, „Prefață”, în lucrarea Anastasimatarul lui Macarie Ieromonahul, ediției a II a Buzău, 1856.
3 Fericitul Augustin, Scrieri alese partea întâi: Confessiones (Mărturisiri), traducere și indici prof. dr. Nicolae Barbu, colecția veche P.S.B. 64, București, ed. I.B.M.B.O.R., , 1985, c. IX, cap. XII, p. 201. 
4  Pr. Ioan Gh. Coman, „Operele literare ale Sfântului Niceta de Remesiana”, în Studii Teologice, IX (1957), nr. 3 4, pp. 200 232.
5  Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu, Istoria muzicii bisericești la români, București, ed. Basilica, 2010, p. 156 și p. 159.
6  Macarie Ieromonahul, Theoriticon, Viena, 1823, p. 3.
7  Macarie Ieromonahul, Irmologhion - Catavasier, Iași, 2020, p. XLV.
8  Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu, Istoria muzicii..., p. 170.
9  Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, Omilia III, IX, partea I, traducere pr. D. Fecioru, colecția veche P.S.B. 17, Bucureşti, ed. I.B.M.B.O.R., 1986, p. 108.
10  Nicolae Gheorghiță, Chinonicul duminical in perioada post bizantina: (1453 1821): liturgica și muzica, București, ed. Sophia, 2009, p. 116.
11  Grigore Panțiru, Notația și ehurile muzicii bizantine, București, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, 1971, p. 18.
12  Lect. Dr. Emanuel Cristian Cercel, Ethosul muzicii psaltice, [online], [Citat la 10.11.2023]
13  Pr. Vasile Grăjdian, Cântarea ca teologie – Studii și articole de teologie a cântării bisericești, Sibiu, ed. Universității Lucian Blaga, 1998, p. 15. Apud: Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia cerească, rezumatul lui Egon Wellesz în studiul său din Encyclopedie de la Pleiade (Histoire de la Musique, I), cf. Encyclopedie des musiques sacrées, vol.II. Paris, 1969, p. 135 (articolul lui Vladimir Feorov, En guise d'introduction)
14  Pr. Vasile Grăjdian, Cântarea ca teologie..., p. 15.
15  Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Cântarea liturgică comună..., p. 691.
16  Diac. dr. Marius Nicoale Șerban, „Imnografia bisericească și legătura omului cu Dumnezeu”, în Ziarul Lumina, publicat în ediția națională din 27 septembrie 2023, [online], [Citat la 10.11.2023]
17  Pr. Vasile Grăjdian, Cântarea ca teologie..., p. 120.
18  Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Cântarea liturgică comună..., p. 690.
19  Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuire duhovnicească la Psalmi, traducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru, Bucureşti, ed. I.B.M.B.O.R., 2000, pp. 7 8.
20  Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri partea a II a, Asceticele, traducere, introducere, indici și note Prof. Iorgu D. Ivan, colecția veche P.S.B. 18, București, ed. I.B.M.B.O.R., 1989, p. 280.
21  Catavasier sau Octoih Mic, București, ed. I.B.M.B.O.R., 2002, p. 23.
22  Sfântul Niceta de Remesiana, Opere, traducere din limba latină, introducere și note lect. dr. Ovidiu Pop, București, ed. Sophia, 2009, p. 137.
23  Sfântul Niceta de Remesiana, Opere..., p. 153.
24  Sfântul Niceta de Remesiana, Opere..., p. 153.
25  Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, Omilia a XXII a către tineri, VII, partea I, traducere de pr. D. Fecioru, colecția veche P.S.B. 17, Bucureşti, ed. I.B.M.B.O.R., 1986, p. 578.
26  Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea a II a, Asceticile, p. 278.
27  Arhim. Ioanichie Bălan, Viețile Sfinților pe luna octombrie, ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, pp. 18 19.
28  Protos. dr. Chiril Lovin (coord), Proloagele: în fiecare zi împreună cu Sfinții, vol. I (septembrie - februarie), pref: Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, București, ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2011, pp. 519 520.
29  Arhim. Ioanichie Bălan, Viețile Sfinților pe luna iulie, ed. Mănăstirea Sihăstria, 2006, pp. 63 68
30  Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 104.
31  Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul Românesc..., p. 139.
32  Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul Românesc..., pp. 139 140.
33  rostirea, vorbirea. 
34  Macarie Ieromonahul, Irmologhion Catavasier, ed. Seria didactica, Iași, 2020, p. LII.
35  Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, p. 484.
36  Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, pp. 482 488.
37  Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, pp. 475 478.
38  Pr. Prof. Dr. Dumitru Codruţ Scurtu, „Opera muzicală a Sfântului Mitropolit Iosif cel Milostiv”, în Ziarul Lumina, publicat în ediția națională din 26 ianuarie 2023, [online], [Citat la 10.11.2023]
39  Arhim. Iuliu Scriban, „Episcopul Gherasim Safirin”, în Biserica Ortodoxă Română, anul XL, nr. 6, martie 1922, pp. 459 460.
40  Răzvan Mihai Clipici, „Cuviosul Dionisie Ignat, isihast înzestrat cu darul muzicii psaltice”