75 de ani de la inaugurarea Arcului de Triumf

Anul acesta se împlinesc 75 de ani de la inaugurarea Arcului de Triumf în forma actuală. Totuşi, ideea construirii unui astfel de monument public este mai veche şi a cunoscut mai multe materializări în cursul istoriei moderne a oraşului.

Primele arcuri ridicate în Bucureşti au avut caracter provizoriu şi funcţie protocolară. Construite pentru a marca un eveniment diplomatic, şi dezasamblate ulterior, ele nu aveau dimensiuni monumentale, fiind structuri din materiale perisabile. În cinstea domnitorului Moldovei, Mihail Sturdza, se ridică în 1846 un arc de triumf la capul Podului Mogoşoaiei (actuala Cale a Victoriei) şi un foişor pe şoseaua Kiseleff, proaspăt tăiată. Doi ani mai târziu, pictorul Constantin D. Rosenthal este însărcinat cu o construcţie asemănătoare cu ocazia sosirii comisarului Înaltei Porţi, Suleiman Paşa, în Bucureştii revoluţionari.

Celebrarea triumfului armatei române

Într-un decembrie viforos al anului 1877, principele Carol, reîntors de pe frontul de la sud de Dunăre, trece pe sub arcul de triumf înălţat la poarta mitropoliei spre a lua parte la Te Deum-ul oficiat la mitropolie şi la şedinţa festivă a celor două camere reunite ale Parlamentului. Plevna capitulase, armata română era în triumf.

Însă de abia în octombrie 1878 bucureştenii au prilejul să ovaţioneze armata victorioasă. Trupele române, în frunte cu Alteţa sa Regală, sosesc la Bucureşti în dimineaţa zilei de 8 octombrie. Sunt întâmpinate cu 21 de salve de tun. După ce participă la un serviciu religios în Băneasa, armata începe defilarea pe şoseaua Kiseleff. La intrarea pe Calea Victoriei, botezată astfel prin Decretul din 20 septembrie, se înalţă arcul de triumf, ridicat după planurile inginerilor Cerchez şi Cucu, angajaţi ai primăriei. De o parte şi de alta a construcţiei din lemn şi mucava, erau rânduite tribunele pentru oficialităţi: reprezentanţi ai statului român, membri ai Corpului diplomatic, precum şi pentru membri ai Academiei Române, militari străini, jurnalişti, eroi şi invalizi de război. În piaţă şi pe cale, o mulţime de lume adunată care îşi primeşte ostaşii în urale şi ploi de flori.

Aceştia, dorobanţi, călăraşi, curcani şi tunari, mărşăluiesc pe sub arc, omagiu adus lor. Apărătorilor independenţei, scria pe capitel. Apoi era trecut numele oraşului Bucureşti şi mai jos se înşirau localităţile şi datele luptelor celor mai însemnate din războiul din 1877-1878. Deasupra capitelului trona zeiţa Victoriei. După Marea Paradă, arcul nu rezistă, fiind demolat, ca să se poată recupera sumele investite de edilii urbei.

Simbolul Unirii de la 1918

În ciuda strâmtorării financiare în care se găsea ţara, nerefăcută după război, comisia responsabilă de organizarea manifestărilor de la Alba Iulia şi Bucureşti pentru încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria din toamna lui 1922 hotărăşte ridicarea a două monumente-simbol ale neamului: Catedrala Reîntregirii de la Alba Iulia şi Arcul de Triumf. Acesta va fi ridicat pe amplasamentul din prezent, în rondul 2 de pe şoseaua Kiseleff şi este precursorul arcului actual.

Cu ducerea la bun sfârşit a planului este însărcinat arhitectul Petre Antonescu, creatorul a numeroase edificii importante în Capitală. Construcţia a fost terminată în timp record, pe o structură de beton armat, cu decoraţiuni realizate în stucatură, care urma să fie înlocuită cu piese de piatră. Soclul era din granit cioplit, iar fiecare picior al arcului era prevăzut cu uşi laterale de acces şi o scară interioară de beton ducea până pe terasă. I se prevedea o funcţionalitate publică.

Edificiul costase vistieria o sumă însemnată, 3 milioane de lei, şi se preconiza că finalizarea exterioarelor va însemna încă de şase ori mai mult. În anii care urmează, instituţiile statului îşi trec responsabilitatea terminării monumentului de la una la alta, iar acesta se deteriorează lent, încât ajunsese, după mărturia lui Paul Morand, o "machetă gigantică şi dărăpănată care pretinde a fi Arcul de Triumf al victoriei". În presa vremii, se dezbătea amarnic soarta "şandramalei". În plină criză financiară, modestele alocări nu rezolvă mare lucru, dar se reuşeşte, totuşi, schimbarea stucaturii cu piatră.

În 1934, finalizarea monumentului intră în sarcina Ministerului Apărării Naţionale, care emite o serie de jetoane de "contribuţie pentru Arcul de Triumf" pentru strângerea de fonduri. Astfel, se reuşea obţinerea unei sume de aproximativ cinci milioane de lei, la care s-au adăugat în anul următor 1.200.000 rezultaţi din organizarea unor acţiuni, sprijinite de asociaţii ale foştilor combatanţi.

Arcul de Triumf începând cu 1 decembrie 1936

Întrucât lucrările nu s-au încheiat în mai 1936, precum s-a prevăzut, arcul va fi inaugurat cu ocazia Zilei Unirii, la 1 decembrie.

Arcul de Triumf, înalt de 27 de metri, este schimbat radical. Sunt înlăturate grupurile statuare de la bază. Frizei i se adaugă patru Victorii, sculptate de Cornel Medrea, Mac Constantinescu, Mihai Onofrei şi Constantin Muşat Baraschi. Medalioane săpate în marmură sunt montate pe laturile principale ale picioarelor arcului, sub antablament. Cele de pe faţada sudică, aparţinând lui Alexandru Călinescu, îi înfăţişează pe primii suverani ai României Mari. Celelalte, "Bărbăţia", opera sculptorului Jalea, şi "Credinţa" lui Constantin Muşat Baraschi se află pe faţa dinspre nord.

Pe laturile dinspre Mănăstirea Caşin şi intrarea în parcul Herăstrău se regăseau proclamaţiile regelui Ferdinand către români: prima, dată la intrarea României în război, în 1916, iar a doua la 15 octombrie 1922, la încoronarea de la Alba Iulia. În interiorul arcadei sunt gravate pe panouri dreptunghiulare numele bătăliilor purtate de armata română în timpul Primului Război Mondial.

Pentru cei 11 ani până la declararea republicii populare, amintim trei momente care prilejuiesc ceremonialul defilării trupelor române pe sub arc: noiembrie 1941, după eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, 23 august 1944 - întoarcerea de pe frontul de vest, şi iunie 1945, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.

După 1947, impozantul monument ce străjuia axa de nord a oraşului trece printr-o operaţie de obliterare a tot ceea ce amintea de trecutul monarhic şi de luptele "României imperialiste". Între 1948 şi 1949, sunt acoperite cu zidărie mai multe panouri din interiorul arcadei, cele purtând numele unor localităţi din Basarabia: Cetatea Albă, Cahul etc. De asemenea, panoul cu inscripţia Budapesta, marcând victoria oastei române împotriva Ungariei roşii, din 1919, este şters. Sunt înlocuite medalioanele de marmură cu chipurile lui Ferdinand I şi reginei Maria cu nişte elemente florale şi înlăturate proclamaţiile din 1916 şi 1922.

Declarat monument de cultură de către Consiliul de Miniştri în 1955, arcul este lăsat în neîngrijire. În iarna 1981/1982, încep lucrări de restaurare, sub conducerea arhitectului Emil Ionescu, care n-au mers în profunzime, din lipsă de timp şi de bani, efectuându-se o intervenţie de stopare a apelor pluviale, repararea integrală a terasei, înlocuirea zidăriei atacate de mucegai.

Redescoperirea însemnătăţii publice a edificiului se petrece după 1989. La 1 decembrie 1990, de Ziua Naţională, România republicană a comemorat pentru prima dată Unirea de la 1918. Începând cu această dată, armata română reia tradiţia defilării pe sub Arcul de Triumf la evenimente importante.

Etimologie bucureşteană

Şoseaua Kiseleff

Artera este tăiată prin crângul ce se găsea în apropierea Bisericii Izvorul Tămăduirii, ctitoria domnitorului Mavrogheni de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, până la dumbrava Bănesii, prin 1830. Numele actual îl primeşte în 1841 în cinstea contelui rus Pavel Dmitrievici Kiseliov, guvernator al Principatelor Române (1829-1834) în timpul administraţiei militare ruse şi iniţiator al unor programe edilitare moderne la Bucureşti. Iniţial mergea până aproape de locul unde se află restaurantul Doina, fostul Bufet de la Şosea. Prelungită ulterior până la Rondul cel Mare, al Arcului de Triumf, era un loc predilect de promenadă şi petrecere pentru bucureştenii de orice rang. A rămas celebră atât pentru bătăile de flori şi defilările de caleşti luxoase cu ale lor echipaje somptuoase, la umbra teilor falnici, cât şi pentru serbările câmpeneşti, loisirul preferat al locuitorilor oraşului în acea vreme.