Bisericile „călătoare“ de la Muzeul Satului

Foarte numeroase în regiunile montane pe vremuri, astăzi, lăcaşurile de cult din lemn sunt pe cale de dispariţie. O parte dintre acestea, cu totul deosebite, repere de cultură şi civilizaţie ţărănească, cu o valoare de patrimoniu incontestabilă, pot fi admirate la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti“, din Capitală.

Construite de cele mai multe ori pe dealuri, bisericile se înălţau pe un soclu din pietre sau pe tălpi groase dintr-un lemn trainic, ca stejarul sau tisa. Unele dintre monumente au planuri care amintesc de cel al unei locuinţe şi impresionează prin măiestria cu care au fost construite, prin echilibrul proporţiilor şi prin pictura murală. După atâta timp, monumentele mai păstrează o puternică amprentă rustică, evidentă prin bogăţia sculpturală, lucrată cu îndemânare, care îmbracă cu multă grijă bisericile-muzeu. Putându-se demonta şi reface uşor, bisericile din lemn (Dragomireşti-Maramureş, 1727, alta din Răpciuni-Moldova, 1773, biserica din Timişeni, Gorj, 1773, şi biserica din Topla, ridicată în anul 1746) au fost transportate din locul de baştină, până în inima Bucureştilor. Astfel, au devenit bisericile călătoare ale muzeului.

Biserica Dragomireşti, simbol de spiritualitate maramureşeană

Biserica cu turlă impunătoare care se ridică până la 35 metri, adusă în muzeu în 1936 din satul Dragomireşti, a fost construită în anul 1722, pe locul alteia, arsă de tătari în incursiunea lor de jaf din anul 1717. Lăcaşul este construit din bârne, din lemn de brad, după specificul arhitecturii maramureşene, folosit la gospodăriile ţărăneşti. Este o construcţie care se impune prin masivitate. Împărţirea spaţiului interior este specifică bisericilor româneşti, conform cultului creştin de rit oriental. Fiecare dintre spaţii poartă o denumire dată de atribuirea simbolică a fiecăruia: pronaosul, rezervat femeilor, este numit „biserica femeilor“, naosul, destinat bărbaţilor, se cheamă „biserica bărbaţilor“, iar altarul, separat de naos prin tâmplă sau iconostas, rezervat preotului liturghisitor. Pereţii sunt pictaţi în interior de meşteri populari; pictura din altar şi naos respectă canoanele bisericeşti, spre deosebire de cea din pronaos, unde imaginaţia pictorului ţăran s-a manifestat în deplină libertate. Aceasta reflectă credinţele şi superstiţiile poporului din acel timp (fericirea din rai şi chinurile din iad).

Din punct de vedere artistic, se remarcă elementele decorative ale pridvorului, susţinut de stâlpi ciopliţi şi uniţi prin elegante arcade la partea superioară şi o balustradă traforată, la partea inferioară. Un alt element decorativ al construcţiei este acoperişul bisericii, cu pante repezi.

În interior, biserica a fost pictată de zugravi locali, conform canonului bizantin. Ochiul atent al vizitatorului poate detecta diverse aspecte din viaţa socială şi politică a vremii. De asemenea, sunt imortalizate elemente din arhitectura locală, scene de munca sau ţinute vestimentare specifice ţărănimii sau autorităţilor administrative ale vremii. Catapeteasma este bogat sculptată şi frumos ornată cu icoane pe lemn.

Sfântul Nicolae, protectorul bisericii din Timişeni

Biserica din Timişeni poartă hramul „Sfântul Nicolae“ şi provine tocmai din cătunul Boncea, satul Timişeni, comuna Fărcăşeşti, judeţul Gorj. A fost transferată în muzeu în anul 2002, fiind la un pas de distrugere, datorită degradării avansate, cauzate de extinderea carierei de cărbuni Pinoasa, bazinul Rovinari.

A fost ridicată în anul 1773, din bârne masive de stejar. Monumentul este important, atât prin valoarea sa arhitecturală, cât şi prin faptul că este printre puţinele biserici de lemn din ţară care au pictură exterioară, care se constituie, pratic, într-un martor de netăgăduit al comunităţii şi epocii istorice în care a fost ridicată.

La exterior, pictura este realizată direct pe bârnele pereţilor: „Proorocii“ pe peretele sudic, „Judecata de apoi“, în pridvor, pe peretele de deasupra uşii şi preoţii Barhoată şi Pupăzan, slujitori în acest lăcaş, pe pereţii absidei altarului. Pictura poartă influenţa şcolii de gen de la Târgu-Jiu, creată la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când apar centrele de ţărani zugravi. Trebuie menţionat, de asemenea, că pictura monumentului a fost realizată în mai multe etape: în 1773, icoanele; în 1856, pictura din altar; între 1874-1875, restul picturii, inclusiv cei opt prooroci de pe exterior (s-au păstrat mai bine Ilie, David şi Solomon, cărora li se poate identifica şi numele), precum şi ctitorii acestui locaş, preoţi şi laici.

Mai poate fi văzut portretul votiv al lui Petru Diaconescu (primarul care a realizat pictura), îmbrăcat în costum popular gorjenesc, alături de doi boieri în ţinută de epocă.

Lăcaşul se înscrie în categoria bisericilor sală cu: altar, naos, pronaos şi pridvor deschis pe stâlpi.

Decorul din exterior este cioplit, crestat şi sculptat, ceea ce înnobilează lăcaşul de cult, punând în valoare un repertoriu ornamental de mare varietate şi frumuseţe artistică.

Stâlpii pridvorului au forme ce amintesc de sculpturile lui Constantin Brâncuşi.

Acoperişul are învelitoarea din şindrilă. Turla de formă pătrată se termină în vârf cu o cruce metalică, aşezată pe coama acoperişului, în dreptul altarului, biruitoare şi atotputernică peste comunitatea care îşi îndreaptă de fiecare dată privirea spre ea.

Biserica din Răpciuni datează din vremea lui Ştefan cel Mare

Lăcaşul provine din judeţul Neamţ şi străjuieşte partea de nord a muzeului. A intrat în patrimoniu cu prilejul construirii marelui baraj de acumulare de la Bicaz. Conform inscripţiilor încrustate pe grinzile din pridvor, lăcaşul de cult datează din 1773. Stilul arhitectonic al monumentului, transpus în lemn de frasin şi de brad, păstrează câteva elemente specifice arhitecturii medievale moldoveneşti, din vremea lui Ştefan cel Mare.

Totul este realizat din mici bucăţi de lemn, îmbinate cu multă pricepere şi talent. În faţa uşii de la intrare, în partea sudică, sunt pironiţi stâlpi ciopliţi şi uniţi prin arcade.

La fel ca şi celelalte biserici din muzeu, acoperişul bisericii din Neamţ are învelitoare din şindrilă. Faţada bisericii este ornamentată cu diverse elemente decorative menite a sublinia ferestrele şi uşa (crestate şi sculptate cu motive geometrice).

Pictura, redată într-o cromatică caldă de verde, ocru şi albastru, din interiorul bisericii, respectă canonul erminiilor (n.r. explicaţii, interpretări) bizantine şi redă scene din Patimile lui Iisus (naos), din Vechiul şi Noul Testament (pronaos). Pictura a fost executată de meşterii locali din familia Zugrăvescu. Varietatea, originalitatea şi unitatea artistică a patrimoniului din acest monument reprezintă o moştenire artistică şi spirituală preţioasă.

▲ Unul dintre primele muzee etnografice din lume

Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti“ adună istoria miilor de sate de pe teritoriul României, cu tot cu modul oamenilor de a trăi, de a munci şi de a petrece, încă de acum trei secole în urmă. Cele mai vechi case ţărăneşti, conservate până astăzi, datează din sec. al XVII-lea. Muzeul a fost înfiinţat în anul 1936, la iniţiativa lui Dimitrie Gusti, întemeietorul şcolii româneşti de sociologie. Acesta din urmă scria că scopul înfiinţării muzeului este „să înfăţişeze lucruri adevărate, fiind un muzeu sociologic al satului românesc de azi“.

Muzeul este unul dintre primele muzee etnografice din lume şi se întinde pe o suprafaţă de 10 hectare cu 71 de complexe şi 317 construcţii diferite. 42 de case au şi unelte, obiecte necesare vieţii gospodăreşti, hambare, grajduri şi restul acareturilor, garduri lucrate din lemn, nuiele sau chirpici, porţi modeste sau impunătoare, interioare cu mobilierul specific, unelte de muncă, vase, covoare şi alte ţesături. Interioarele construcţiilor au fost reconstituite şi dotate cu obiecte autentice, specifice fiecărei zone etnografice, construcţii anexe, biserici, instalaţii de tehnică populară (moara de vânt din Dobrogea, atelierul de olărie din Horezu, pive şi vâltori acţionate de apă etc), ateliere meşteşugăreşti.

Muzeul Naţional al Satului este unul dintre cele mai vechi muzee în aer liber din această parte a continentului. De-a lungul timpului, a constituit un model şi a fost o sursă de inspiraţie pentru muzee de acelaşi tip, din Europa de est si de vest.

▲ Biserica din Topla, valoroasa contribuţie a Banatului la muzeu

A fost ridicată în anul 1746, în satul Remetea Lungă, din zona Făgetului. După cea fost strămutată în anul 1807, în satul Topla, în 1987 a fost demolată din această localitate şi adusă la Muzeul Satului Bănăţean din Timişoara. Aici, în perioada 1994-1996, a fost din nou montată. La 13 aprilie 1997 este sfinţită şi primeşte hramul „Naşterii Maicii Domnului“, după ce iniţial prăznuia hramul „Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil“. Monumentul se află momentan în lucrări de restaurare şi reconsolidare capitale atât în interior, cât şi în exterior.

Specialiştii susţin că biserica din lemn din Topla, prin detaliile sale arhitectonice, este unul dintre cele mai valoroase monumente religioase din Banat. Iată câteva dintre elementele care i-au făcut pe specialişti să recunoască valoarea lăcaşului: brâul median răsucit în torsadă, motiv considerat de tradiţie preistorică, şi absida decrosată a altarului.

Biserica din Topla este relevantă sub aspectul proporţiilor pentru tipul de biserici din lemn din zona Făgetului.

La data preluării bisericii de către Muzeul Satului Bănăţean, biserica mai păstra în stare bună iconostasul şi uşile împărăteşti pictate, uşile diaconeşti. Interiorul pictural mai păstrează încă patinele vechii zugrăveli. Potrivit inscripţiei din spatele navei, anul execuţiei picturii este 1854. După părerea cercetătorilor, informaţia este eronată, acesta fiind anul rezugrăvirii interiorului bisericii.

În zona absidei principale, vizitatorul poate distinge cu ochiul liber doar partea superioară a capului lui Iisus, căreia îi poate deduce iniţialele numelui.

Naosul

Iisus binecuvântând apare pe boltă, după care se pot distinge scene ale ciclului astronomic, separate prin benzi de culoare şi însoţite de text în limba română, cu caractere chirilice. În registrul al doilea, se continuă ilustrarea unor scene din viaţa Mântuitorului, urmate de momente din viaţa Fecioarei Maria, apoi, în medalioane rotunde, sunt înfăţişaţi sfinţii mucenici Trofim, Ermolae, Pantelimon şi încă unul cu un nume indescifrabil. Pe pereţii naosului, de la sud spre nord, se găsesc sfinţii militari şi alte personaje greu de identificat. La nivelul median al peretelui de nord a fost identificat numele cneazului Simeon şi al egumenului Vasile Marincov.

Pronaosul

Este pictat integral, ca la biserica din Dragomireşti. Iconografia pereţilor este greu lizibilă, cu excepţia peretelui din nord, de unde se înalţă Fecioara Maria. Pe peretele vestic, imaginile cu muceniţe, în dreapta uşii Judecata de Apoi. Pe tavan, decorul cuprinde portretul Sfântului Ioan Botezătorul, flancat de serafimi şi sfinţii mucenici Spiridon, Pantelimon, Evghenia, Haralambie, muceniţa Maria şi Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. Catapeteasma este realizată din lemn masiv, cu deschideri sculptate în formă de acoladă, care amintesc de arta brâncovenească. Pictura a fost executată, cu aproximaţie, în 1854, de către doi meşteri zugravi.

Pictura absidei este extrem de greu lizibilă. Cromatic, dominantele sunt roşu, alb şi albastru.

În spatele bisericii sunt amplasate câteva cruci din lemn, fire şi piatră, care ilustrează ideea ca asemenea lăcaşe se ridicau odinioară în cimitire.

Tot în curtea bisericii se află o troiţă, sculptată de cunoscutul meşter popular Alexandru Perta Cuza, dintr-un trunchi de copac rupt de furtună în anul 1988.