Brâncoveanu, arhitect al istoriei românești

Sfântul Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu a marcat profund istoria României. În cei 26 de ani de domnie - una dintre cele mai lungi din istoria Principatelor Române -, Țara Românească a prosperat în pace, înflorire culturală și dezvoltare a vieții spirituale. Martiriul, încheiat cu execuție, prin care el și fiii săi au trecut la Constantinopol, nu i-a putut șterge nici amintirea, nici moștenirea, materializată prin numeroase ctitorii religioase, dar și prin maniera artistică și arhitecturală care-i poartă numele.

Despre contribuția domnitorului Constantin Brâncoveanu la arhitectura românească am stat de vorbă cu dr. Augustin Ioan, profesor arhitect, de la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, un om pasionat de acest subiect: „În 2014, când s-au împlinit 300 de ani de la martiriul lui şi alor săi, am intrat în subiect pentru prima dată dincolo de nivelul cunoştinţelor privind spaţiul sacru autohton. Așa m-am putut apropia de omul Brâncoveanu Constantin, boier vechi şi domn creştin, cum l-a reţinut slova populară”. Sub domnia lui, arhitectura a fost infuzată în primul rând cu o nouă ordine geometrică, vizibilă în cazul palatelor de la Potlogi și Mogoşoaia, precum şi la Mănăstirea Hurezi, spune profesorul. În al doilea rând, este vorba despre o adaptare a prispei din tradiţia locală, prin inserarea unor logii la cele două palate și referinţa, la Hurezi, la colonadele renascentiste italiene. „Materialele de construcţie sunt înnobilate prin folosirea mai frecventă a pietrei și uneori chiar a marmurei în zidărie sau în ancadramente rafinate. Clădiri existente au fost reconstruite sau li s-au adăugat elemente noi, precum prispa la biserici sau câte o turlă, schimbând aspectul locaşului de cult din grecesc în valah. Nu de puține ori, bisericile dezvoltate astfel au fost şi pictate din nou, după regulile promovate de Şcoala de la Hurezi.”

Cât de originală e arhitectura brâncovenească? Augustin Ioan spune că a presupus grefarea pe trunchiul tradiției românești a influen­țelor italiene şi post-bizantine. „Este greu de distins care dintre aceste influenţe predomină în formula care a ajuns până la noi după adăugiri şi reinterpretări succesive”, mai ales că, de pildă, restaurarea de la Mogoşoaia de la începutul secolului 20 a privilegiat influenţa veneţiană, ceea ce face ca palatele Potlogi (despre care Ziarul Lumina a publicat un amplu reportaj) şi Mogoşoaia să pară acum mai diferite între ele decât erau la vremea construcţiei lor.

La scara istoriei europene, tradiţia brâncovenească este una recentă, ceea ce nu i-a împiedicat pe unii autori, precum Radu Drăgan, să vadă în meşterii vremii continuatori ai unor tradiţii contemporane cu edificarea piramidelor egiptene. „Prezenţa meşterilor cu trestia, semn distinctiv al breslelor de constructori ai vremii, pictaţi în frescă pe faţada vestică de la Hurezi, pare a-i susţine ipoteza”, consideră profesorul. Arta brâncovenească şi arhitectura care decurge din aceasta sunt învestite cu aura de tradiţie şi pentru că par să se constituie într-o alegorie a românităţii înseşi. Tradiţia construieşte comunităţi, întărindu-le pe cele existente, dar poate şi inventa un sentiment de apartenenţă, ne explică interlocutorul nostru.

Politica diplomatică a lui Brâncoveanu a ţinut ţara ferită de tătari, de turci şi de austrieci, iar sfârşitul tragic al domnitorului, al fiilor şi al cumnatului său pare reflectat - lucru semnalat de acad. Răzvan Theodorescu - în abundenţa scenelor din Apocalipsă în bisericile pictate după masacru, dar şi în tăcerea complice a ascunderii moaştelor domnului în chiar centrul oraşului, la Biserica „Sfântul Gheorghe”-Nou.

Un lucru de subliniat este „prestigiul sever al moştenirii cantacuzineşti şi brâncoveneşti, neîntreruptă nici măcar de comunism: fostul sediu al judeţenei de partid de la Râmnicu Vâlcea are sus, în turn, o replică a colonadei hurezene!”.

Tradiția continuă

Interlocutorul nostru a studiat și a scris despre toate acestea inclusiv în textul „Moștenirea brâncovenească”, din volumul său Piatra din capul unghiului - Arhitectură sacră, de la Brâncoveanu până azi, Doxologia, Iași, 2019, din care ne-a permis să preluăm câteva citate: „Arta și arhitectura brâncovenească sunt un corpus de opere noi și de intervenții pe opere pre-existente, ctitorii laice (Curtea Domnească de la București, palatele de la Potlogi și Mogoșoaia) sau sacre (mănăstiri, biserici, precum și artele de escortă aferente acestora: pictură, sculptură decorativă în lemn și piatră, podoabe), precum și din semnificația acestora, explicată în nenumărate straturi hermeneutice, până astăzi”.

Dar „tradiţia are geometrie variabilă. Din norul de naraţiuni semnificative care agregă o tradiţie, unele capătă, în timp, valenţe noi, în vreme ce alte valenţe se pierd în timp. Tradiţia este, astfel, într-un perpetuu proces de (re)configurare şi, într-o oarecare măsură, din acest proces de re(con)figurare face parte şi o doză de invenţie, de noutate, care poate fi adăugată à rebours ca simulacru al principiului sau al istoriei înseşi de devenire”.

De ce a fost atât de puternică tradiția vernaculară, națională, încât să fie spontan adoptată și să devină „genă recesivă a arhitecturii și artelor sacre din Țara Românească, iar, mai apoi, din România de după unirile succesive?” Sunt mai multe motive, spune profesorul. Întâi, „o parte dintre componentele acestei arhitecturi se revendicau oricum de la origini ale arhitecturilor vernaculare locale, pe care le optimizau. Prin urmare, arhitectura și arta brâncovenească reaminteau, ca un ecou, uitate atribute originare, de natură să reîmprospăteze gestul iterativ al tradiției, care nu mai era repetiție mecanică, ci devenire înnobilată de amintirea începuturilor”. Apoi, arta aulică (de la curțile domnești) a fost întotdeauna o sursă de inspirație pentru vernacular, căci „puterea fascinează, iar artele puterii sunt, prin efectul de seducție și de emulație pe care îl induc împrejur, irezistibile”. În fine, este impresionant faptul că, și astăzi, tradiția include moștenirea brâncovenească în locuințele din zonele Vâlcii și Argeșului: „Pridvoare, foișoare și colonete prefabricate, din beton, dar mai ales stilul de zidire (în care asizele de cărămidă alternează cu acelea de... BCA, căci piatră nu se mai folosește) amintesc, încă și încă, de geniul locului!”

O țară punctată de bisericile brâncovenești

Nu putem încheia aceste rânduri înainte de a aminti că Brâncoveanu a fost unul dintre cei mai importanți ctitori de biserici și mănăstiri din Țările Române. Încă înainte de a ajunge domn, a ridicat Biserica „Sfântul Dimitrie” de la Potlogi, Dâmbovița, și pe cea de la Mogo­șoaia, cu hramul „Sf. Gheorghe”. Ca voievod, a ctitorit în București trei biserici, pe locul unora mai vechi: „Sfântul Ioan cel Mare”, biserica Mănăstirii „Sf. Sava” - ambele demolate în secolul 20, și „Sf. Gheorghe”-Nou, aflată și azi la km zero al Capitalei, restaurată. Aici au fost depuse în 1720 osemintele ctitorului, aduse pe ascuns de la Constantinopol. Brâncoveanu a mai zidit Biserica „Naș­terea Maicii Domnului” din Doicești, Dâmbovița, iar în 1706, împreună cu unchiul său, spătarul Mihai Cantacuzino, a ridicat Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din Râmnicu Sărat.

Ctitorite sau refăcute de Constantin Brâncoveanu mai sunt Biserica „Sfântul Nicolae” din Făgăraș, Mănăstirea Sâmbăta de Sus, Mănăstirea Surpatele, Mănăstirea Polovragi și Mănăstirea Turnu din Târgșoru Vechi. Ctitoria sa probabil cea mai însemnată și mai bine-cunoscută este cea căreia i-a pus piatra de temelie în vara anului 1690: Mănăstirea Horezu (Hurezi), cu hramul „Sfinții Împărați Constantin și Elena”.