Cheia mănăstirilor de la graniţa Valahiei cu Transilvania

Pe valea râului Teleajen se află un lăcaş de cult care a avut dintotdeauna un rol important atât din punct de vedere duhovnicesc, cât şi economic, social, întrucât este nod de legătură între Transilvania şi Ţara Românească. De ani şi ani, Mănăstirea Cheia deschide lacătele cerului de la poalele Muntelui Ciucaş prin rugăciunile monahilor care vieţuiesc în acest colţ de ţară. Tot mai mulţi pelerini descoperă Cheia ca pe un popas duhovnicesc deosebit, un important şi de neuitat reper în viaţa lor.

„În trecut, mănăstirea a fost refugiu pentru românii transilvăneni persecutaţi de stăpânirea străină. Pe aici treceau şi păstorii ardeleni în procesul de transhumanţă, mai ales cei din Săcele şi împrejurimi“, spune protosinghelul Damian Toderiţă, stareţul Mănăstirii Cheia.

Oamenii îşi făceau drum prin pasul Bratocea, spre poiana Cheia, unde îşi lăsau turmele în voie, după care iar găseau odihnă şi împăcare la schit. Aceşti băjenari purtau cu sine, asemenea unor soli, graiul şi slova scrisă românească, ceea ce a însemnat foarte mult pentru unitatea şi perpetuarea limbii naţionale. În prima jumătate a secolului al XIX-lea tot mai mulţi comercianţi de mărfuri (mai ales alimentare) şi animale (cornute, porci, cai) au luat drumul Bratocei. Astfel a căpătat Cheia o tot mai mare importanţă economică, pe lângă cea duhovnicească, dovedită de-a lungul timpului. În apropierea schitului s-a dezvoltat imediat satul Cheia, devenit astăzi reper turistic, cunoscut sub denumirea de staţiunea montană Cheia.

Bisericile mănăstirii

Date istorice arată că prima biserică a schitului a fost ctitorită în anul 1770, în timpul domniei lui Constantin Mavrocordat, sub poalele Muntelui Balaban. În acea vreme, domnitor în Ţara Românească era Manole Giani Ruset. Biserica din lemn a primit hramul „Sfântul Ierarh Nicolae“. Lăcaşul de cult a dăinuit doar şapte ani, după ce a fost distrus parţial de către turci.

Cea de-a doua biserică a fost ridicată 13 ani mai târziu, lângă apa Tâmpei, la poalele Muntelui Roşu. Construcţia din lemn a fost ctitorită de călugări, sub conducerea stareţului Atanasie, şi a primit hramul „Adormirea Maicii Domnului“. Din locul acestei biserici, astăzi, în curtea mănăstirii, izvorăşte un firicel de apă limpede şi rece. Imaginea acestei biserici s-a păstrat pe un priscornic rotund, adică un sigiliu de lemn, din vremea stareţului Dometie, din care inscripţie reiese că lăcaşul de închinăciune avea şi hramul „Sfânta Treime“. Mai mult, aceeaşi biserică se regăseşte pe sigiliul stareţului Dorothie, ieromonahul, pus pe un act prin care schitul Cheia arenda o moşie postelnicului Stan Ţugui. Pe marginea sigiliului era scris: „Schitul Cheia, 1832“.

În sfârşit, referiri la cea de-a treia biserică (de zid, de această dată) se găsesc în pisania de deasupra uşii de intrare: „Întru mare slava şi lauda Prea Sfintei şi de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Troiţe, întru a căria cinste şi hramul să prăznuieşte, la anul 1835 iulie 16 s-au rădicat această sfântă biserică din temelie, cu toate împrejurările ei, în zilele prea înălţatului nostru domn Alecsandru Dimitrie Ghica voievod, cu voea frătani-său mare dvornic Mihalache Ghica, stăpânul moşii, de la carele s-au şi răscumpărat la anul 1846, cu blagoslovenia prea osfinţitului nostru episcop Buzăului D.D.Chesarie, de care s-au şi sfinţit la anul 1839 iulie 20. Prin osârdia şi osteneala prea cuvioşiei sale părintelui Damachin, ieromonah şi stareţ al sfântului schit Cheia şi a toată sinodia sa şi cu ajutorul şi cheltuiala a multor iubitori de Hristos pravoslavnici creştini şi mari ctitori ai sfântului locaş acestuia spre vecinica lor pomenire“. Chiar dacă în pisanie se spune că Mihalache Ghica, fratele domnitorului Alexandru Ghica, şi însuşi acesta din urmă ar fi înălţat biserica de zid din fonduri proprii, la fel şi episcopul Chesarie, trebuie ştiut că aceste însemnări nu sunt conforme cu realitatea.

Din toate documentele despre Schitul Cheia reiese o singură concluzie: cele trei biserici au fost rezultatul muncii călugărilor din schit. Aceleaşi surse arată că până şi vatra schitului a fost plătită de călugării aflaţi la acea vreme sub îndrumarea stareţului Damaschin, ieroschimonahul Bârsanu, ardelean din Silişte.

Paraclisul şi clopotniţa

Cât priveşte construirea paraclisului, cel din urmă lăcaş de cult construit pe teritoriul schitului, acesta a fost ctitorit de arhimandritul Grigore Munteanu Georgescu, în timpul stăreţiei acestuia, de un sfert de secol, comunitatea de la Cheia cunoscând o perioadă de înflorire.

Opt ani a durat construcţia paraclisului, coordonată sub atenta supraveghere a stareţului care a ucenicit, vreme de cinci ani, în Schitul românesc Prodromu, din Sfântul Munte. Într-un raport din 13 martie 1928, stareţul Georgescu a notat că în interiorul paraclisului se găsea, printre altele, un policandru cu 12 lumini, trei icoane mari, un dulap, două feţe de masă pentru sfântul jertfelnic, dvere, tâmplă cu icoane, icoane împărăteşti, sfeşnice, strană arhierească, analoage de lemn, 34 de strane. Paraclisul, împodobit cu o turlă de lemn, încheie în partea de est corpul nordic al chiliilor. Clopotniţa, ca şi paraclisul, se află momentan în fază de restaurare, cea dintâi fiind construită odată cu biserica mare.

Construcţia care adăposteşte glasul clopotului ce se aude de veacuri la Cheia a fost arsă din temelie în septembrie 1957, după care a fost refăcută în 1965.

Pictura poartă amprenta lui Tattarescu şi a zugravului Naum

Potrivit unei inscripţii de la uşa de la intrare în sfântul lăcaş, pictura bisericii a fost terminată la 26 august 1839 de către zugravul Naum, reprezentant al faimoasei şcoli de pictură de la Buzău din acea vreme. În urma unor lucrări de restaurare terminate în 1988, pictura şi-a recăpătat strălucirea iniţială şi poate fi admirată şi astăzi în toată splendoarea sa.

Ceea ce atrage ochiul în mod deosebit, odată intrat în biserică, este iconostasul şi tetrapodul, care sunt lucrate la Viena, în stil baroc, din lemn sculptat, stucat şi aurit. Icoanele împărăteşti sunt atribuite pictorului Gheorghe Tattarescu şi privesc pe cei care vin să se închine din ferecături de argint, meşteşugite între anii 1911-1912 de către Lazăr argintarul din Ploieşti. Interiorul mai este înfrumuseţat de două sfeşnice împărăteşti din alamă şi de încă o pereche de sfeşnice din alabastru din 1936. Tronul arhieresc este opera monahului Iustin Druga. Icoana de hram de pe tetrapod şi cea a Maicii Domnului din Axioniţa sunt operele pictorilor contemporani Doru Slădescu şi Sorin Ilfoveanu.

Zestrea culturală, o podoabă de preţ

Mănăstirea mai păstrează încă o colecţie de manuscrise şi tipărituri vechi, româneşti şi străine, adică peste 120 de titluri care „acoperă“ o perioadă de 150 de ani de activitate cărturărească (1750-1900). Câteva manuscrise muzicale găsite în bibliotecă indică existenţa, odinioară, a unei şcoli de psaltichie.

Mănăstirea a cunoscut o perioadă de ascensiune materială şi spirituală în anul 1980, când a crescut numărul călugărilor, organizaţi de această dată în viaţă de obşte. În aceeaşi perioadă, s-a acordat o atenţie deosebită zestrei culturale. Spre exemplu, în colecţia mănăstirii pot fi admirate piese de mare valoare artistică, cum ar fi tablourile de la începutul secolului al XlX-lea, care îi înfăţişează pe marele Paisie Velicicovschi, stareţul Gheorghe şi stareţul Dorothei (ultimele două portrete datează din 1802). Se mai adaugă colecţiei o serie de antimise valoroase, icoane împărăteşti şi alte icoane din secolele XVIII - XIX, dar şi alte obiecte de cult.

Vremuri de grele încercări, vremuri înfloritoare

Perioadele de ascensiune au alternat cu cele de regres, cel mai adesea cauzele fiind de ordin istoric.

Ca urmare a unui ordin al Ministerului Cultelor, în 1864, s-a hotărât mutarea obştii de la Cheia la Vărzăreşti. Intenţia autorităţilor a fost de a transforma Mănăstirea Cheia în cazarmă de grăniceri, însă intervenţia Mitropoliei a venit la timp. Starea lăcaşului de cult devine asemănătoare unei ruine, lipsită de orice mijloace care să-i poată reda suflul. Astfel, numărul monahilor scade continuu (36 în 1875, 30 în 1878, 18 în 1884, 10 în 1908).

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, clădirile incintei au fost grav afectate, s-au degradat semnificativ, ca urmare a staţionării aici a trupelor germane. Perioada a fost cu atât mai crâncenă, dacă luăm în calcul starea foarte grea a obştii, aproape mizeră, care suferea de foame.

După război, întreaga comunitate cheiană şi-a unit forţele pentru restaurarea ansamblului monastic. Lucrările au început în 1962 şi s-au încheiat în 1965, când a fost inaugurată Casa de odihnă, însă lucrările de reconstrucţie şi întreţinere au continuat şi după cutremurul din 1977.

„Legea pentru înzestrarea mănăstirilor ortodoxe din ţară“, votată în 1939, a adus Mănăstirii Cheia 20 de hectare de pădure. Acest sprijin a servit pentru „restaurarea clădirilor-monumente istorice şi pentru întreţinerea diferitelor şcoli, ateliere, tipografii, aziluri şi orfelinate, instituţii de asistenţă socială şi sanitară“.

Aspecte din viaţa socială şi duhovnicească a monahilor

Activitatea duhovnicească şi cărturărească a monahilor de la Cheia s-a dovedit cu timpul a fi una rodnică, ceea ce a făcut ca, după 1918, Patriarhia Română să-i încurajeze pe unii să devină misionari în Transilvania. Cât priveşte viaţa socială a mănăstirii, trebuie consemnat că în 1912 au fost găzduiţi 40 de copii orfani, iar monahii au avut în grijă şi Căminul „Sfântul Nicolae“, inaugurat în 1936, pentru copii săraci şi bolnavi. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, la Cheia a funcţionat un cămin pentru orfanii de război.

De asemenea, şi activitatea educativă era la mare preţ în obştea schitului, dar şi în viaţa localităţii Cheia, ca urmare a implicării monahilor. În acest sens, ne este la îndemână exemplul ieromonahului Iezechiil Preda, care fusese învăţător în civilie şi care a devenit învăţător în sat. De asemenea, acesta împărtăşea din ştiinţa cărţilor şi fraţilor veniţi la mănăstire, care deprindeau cititul din cărţile de cult şi descifrau tainele muzicii psaltice.

Legătura lăcaşului de cult cu membrii comunităţii nu s-a întrerupt nici astăzi, oamenii venind în număr mare la mănăstirea care le este şi biserică parohială.

Un aspect interesant îl constituie faptul că în condica mănăstirii, în dreptul fiecărui monah, pe lângă datele personale, apar informaţii despre diverse „meserii“ - caligrafi, iconari, tâmplari, sculptori, croitori, zidari, blănari, cunoscători ai plantelor medicinale.

Cât priveşte activitatea duhovnicească a vieţuitorilor de pe Valea Teleajenului, monahii de la Cheia au ţinut continuu legătura cu Athosul, au participat la pelerinaje în Ţara Sfântă şi, la rândul lor, au primit la mănăstire pe ortodocşii veniţi de peste tot din ţară, mai cu seamă pe ardelenii de peste munţi, care continuă şi astăzi să vină aici la marile sărbători.