Constantin Brâncoveanu - un martir între domnii români

Constantin Brâncoveanu a stat, ca mulţi alţi conducători de stat din perioada premodernă, sub iataganul Înaltei Porţi. Întreaga sa viaţă, începând cu frageda pruncie şi ajungând la deplina maturitate, a fost urmărită de acţiunile sultanilor, care i-au ucis tatăl şi bunicul. În acest context dominat de frică şi incertitudine, politica domnitorului român a avut în vedere situarea echidistantă faţă de marile puteri ale momentului: Imperiul Habsburgic, Rusia şi Imperiul Otoman. Lucru greu de îndeplinit, mai ales din cauza familiilor boiereşti, Cantacuzinii şi Bălenii, aflate în conflict, care considerau interesul personal mai important decât cel naţional.

Puterea şi averile pe care le deţinea Brâncoveanu în diferite bănci din Veneţia şi alte capitale europene au reprezentat „mobilul“ faptelor reprobabile de care s-a făcut vinovată familia domnitorului. Supranumit „prinţul aurului“, sau Altân Bey de turci, Brâncoveanu reprezintă un model de conducător deoarece, graţie averii şi culturii sale, a creat un stil arhitectonic propriu, punând astfel o parte din bogăţie în slujba culturii, dar şi prin abila sa politică diplomatică, care a creat un climat propice desfăşurării activităţilor culturale.

Casa Brâncoveanu şi alegerile domnului

E dificil de înţeles viaţa unui om fără a arunca o privire asupra familiei sale. La începutul prezentării am arătat modul în care turcii s-au impus în conştiinţa domnitorului român, prin uciderea membrilor dragi ai acestuia.

Ascensiunea lui Constantin Brâncoveanu la domnie a reprezentat un moment culminant, pe plan social-politic, în afirmarea acestui puternic neam boieresc marcat de evenimente tragice. Tatăl domnului, Papa, îşi pierduse viaţa ucis de seimeni, în 1655, sub dealul Mitropoliei bucureştene, iar Preda Brâncoveanu, bunicul său, fusese ucis la Târgovişte din porunca lui Mihnea al III-lea, în 1658.

Tinereţea domnitorului a stat sub semnul literelor, aşa cum mama lui Constantin şi a fraţilor săi, Barbu şi Matei, şi-a dorit. Retraşi la moşia Brâncoveni, copiii, orfani de tată, au învăţat să scrie în româneşte, în neogreacă, au intrat în tainele istoriei şi au învăţat meşteşugul armelor.

Legătura puternică de prietenie dintre Constantin Brâncoveanu şi stolnicul Constantin Cantacuzino se pare că s-ar fi produs la moşia celui din urmă de la Filipeştii de Târg. Aici, după cum ne mărturiseşte Paul de Alep, zidurile erau mai frumoase chiar şi faţă de cele din Capitală, iar confortul, demn de o curte domnească, având băi de marmură, alimentate cu apă printr-un sistem cu roţi de la râul din apropiere. Conversaţiile dintre cei doi aveau rolul de a-i stârni imaginaţia tânărului Brâncoveanu, mai ales datorită povestirilor pline de suspans, trăite sau nu, pe care i le împărtăşea mai vârstnicul Cantacuzino.

Prima funcţie deţinută de eroul nostru a fost cea de postelnic de al doilea, la vârsta de 19 ani. În foarte scurt timp, a avansat în dregătorii, mai ales că fratele său mai mare, Barbu, a murit şi el a devenit capul familiei. Tot în această perioadă se căsătoreşte cu Marica, fiica lui Neagu postelnicul din Negoeşti şi nepoata lui Antonie-Vodă din Popeşti, domn al Ţării Româneşti între 1669 şi 1672, sporind astfel averea familiei sale. Au avut împreună unsprezece copii. Stanca şi Maria, cele dintâi fiice ale sale, s-au născut înainte de ocuparea tronului, restul în timpul domniei. Momentul mazilirii a fost trăit doar de nouă din cei unsprezece urmaşi, pentru că două dintre fete muriseră înainte de tragicul eveniment. În viaţă, aveau să mai rămână, pe lângă văduvă, 5 fete şi un nepot, fiul lui beizadea Constantin II Brâncoveanu, cel care va duce mai departe neamul Brâncovenilor.

Ajuns în funcţii importante, Constantin a avut o activă viaţă politică, dar a stat, la început, în umbra familiei Cantacuzino. A învăţat de la aceştia abilitatea diplomatică, o caracteristică a oamenilor politici din acea perioadă, pentru a-şi păstra funcţiile şi a avansa ierarhic. Ajunge, la numai 25 de ani, mare agă, înaintat fiind de domnitorul Şerban Cantacuzino, unchiul său, care i-a acordat, în acest sens, încrederea. În decurs de nouă ani a ajuns la funcţia de mare logofăt, funcţie care l-a surprins în momentul morţii unchiului său, Şerban Cantacuzino. Se punea problema găsirii în scurt timp a unui domnitor, pentru că turcii aşteptau momentul oportun intrării în ţară şi impunerii candidatului obedient lor, iar situaţia internă a ţării era alarmantă din cauza neînţelegerilor dintre facţiunile boiereşti. Oricum, numirea noului domn trebuia confirmată de Înalta Poartă, lucru făcut în schimbul unor mari sume de bani pe care stolnicul Cantacuzino le-a plătit turcilor.

Pentru alegerea conducătorului, Divanul s-a întrunit la Curtea Veche, iar discuţiile aprinse au înfierbântat spiritele, mai ales că familia Cantacuzino îşi dorea un membru al său pus în cel mai înalt scaun, doar „stăpânea“ ţara. A fost ales Constantin Brâncoveanu, în lipsă, deoarece acesta se afla, după cum mărturisesc documentele la Cotroceni, pentru a pune la punct funeraliile unchiului său. A fost şi un joc de culise, regizat de stolnicul Cantacuzino, care l-a trimis pe Brâncoveanu la Cotroceni în scopul de a vedea ce mai pregăteşte văduva, doamna Maria, care avea ambiţia de a-şi impune copilul, minor, în cea mai înaltă funcţie. Chiar dacă făcea parte din familie, văduva nu era cea mai dezirabilă persoană, mai ales că-şi învinovăţea cumnaţii, pe Constantin şi Mihai, de moartea soţului său.

Alegerea Brâncoveanului ca domnitor era manevra politică a lui Constantin Cantacuzino, care credea că-l poate transforma pe nepotul său într-o marionetă a politicii sale. Pentru a primi şi acceptul Porţii, abilul stolnic a cumpărat confirmarea noului domn de la Ahmed aga baş-capegiul cu bani grei, dar scopul i-a scuzat mijloacele, pentru că întregul ceremonial al numirii în funcţie de către boierii români a fost urmat cu stricteţe şi recunoscut şi de Poartă. Treptat, ideile politice ale unchiului său au fost abandonate de noul domnitor, mai mult, conflictele de interese i-au pus pe cei doi în tabere adverse.

Domnul purtase o adevărată „politică matrimonială“ cu urmaşii săi. Două dintre fete fuseseră măritate cu fii de domni, respectiv Radu lui Iliaş Vodă şi Constantin Duca, fiul lui Gheorghe Duca, alta avusese ca soţ pe unul dintre fiii lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul, personalitate de seamă a epocii, al cărui alt fiu, Nicolae, avea să inaugureze succesiv, atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească, epoca fanariotă, iar cel de-al patrulea fiu al Brâncoveanului, Radu, urma să se însoare, în primăvara lui 1714, cu Maria, fiica lui Antioh Vodă Cantemir. Pentru fiii săi cei mai mari, Constantin al II-lea şi Ştefan, Brâncoveanu alesese ca soţii două fiice de mari boieri moldoveni: Aniţa lui Ioan Balş şi Bălaşa lui Ilie Cantacuzino, iar fiicei sale Ancuţa îi alesese ca soţ pe postelnicul Niculae Ruset, fiul vestitului vistiernic moldovean Iordache Ruset. Prin alianţele sale matrimoniale îndreptate şi către spaţiul moldovenesc, domnitorul a urmărit o posibilă unire între cele două ţări, dat fiind faptul că şi-a botezat fiul secund Ştefan.

Fetele mai mici s-au măritat şi ele după oameni cu stare, respectând astfel uzanţele vremii. Moartea lui Scarlat Mavrocordat n-a eliberat-o pe Ilinca de sub tutela tatălui, care o căsătoreşte cu Şerban Grecianu. Sora ei mai mică, Safta, s-a măritat cu Iordache Creţulescu, iar fiica cea mai mică a domnitorului, Smaranda, l-a avut ca soţ pe Constantin Băleanu. Printre ginerii domnului erau şi Manolache Lambrino, şi Scarlat Mavrocordat.

Chiar dacă dorinţa lui Brâncoveanu a fost de a-şi asigura copiii, spiritual şi material, trebuie să vedem în această acţiune un demers firesc al unui părinte, care nu era un om simplu, dimpotrivă, faţă de copiii săi. S-a speculat că domnitorul şi-a asigurat doar băieţii, lăsându-le moştenire posesiunile, iar pe gineri i-a lăsat să trăiască în sărăcie. Lucru exagerat, dacă ne gândim că terenurile şi casele nu au fost înstrăinate, şi după teroarea creată de omorârea domnitorului şi a fiilor săi, ginerii au revenit în ţară, revendicându-şi posesiunile şi stăpânindu-le. Cu siguranţă că turcii nu le-au făcut o viaţa uşoară, presiunile otomane nefiind laxe, tocmai de aceea Marica vrea să-şi vadă copiii asiguraţi şi să plătească din banii aflaţi la Viena şi la Veneţia datoriile către vistieria otomană, urmând ca restul să fie împărţit între copii şi nepoţi. Succesiunea pe linie bărbătească a continuat până în 1832, când a murit ultimul purtător al acestui nume.

Prinţul aurului şi bogăţia sa „fără pereche“

Mihai Maxim, specialist român în studii turco-osmane, consultând arhivele Marilor Viziri, a adus la lumină câteva dovezi asupra bogăţiei „de poveste“, pe care se considera că o deţine domnitorul român, Constantin Brâncoveanu.

Ultima descoperire are un caracter sintetic, trecând în revistă proprietăţile din Istanbul şi din împrejurimi ale domnitorului, proprietăţi semnalate şi de alte descoperiri anterioare. Este vorba de un arz (petiţie, memoriu) al voievodului către sultan (Ahmed III), din 1706, cerând respectarea proprietăţilor sale din Istanbul, în sensul ca acestea să fie ferite de „intervenţii şi atacuri“. Aceste proprietăţi erau aşa-zisul menzil (loc de popas, staţie de poştă, vilă/yal, konak) al lui Duca-Vodă, situat în afara Porţii Fanarului, precum şi menzilurile de la Poarta Edirne (partea dinăuntru) şi San Stefano.

Dacă despre cele trei menziluri/conace din Istanbulul propriu-zis nu sunt decât vagi indicii, în schimb, despre proprietatea de la San Stefano, mai multe documente nou-descoperite în Arhiva Otomană din Istanbul dovedesc că întreprinzătorul Brâncoveanu îşi crease aici o fermă (çiftlik), pe care o înconjurase cu zid de piatră, îşi trăsese apă (din lacul apropiat) pentru o grădină de legume, dar mai ales pentru o crescătorie de cai, din care reprezentanţii săi la Poartă să poată lua un număr de exemplare, în cazuri de urgenţă, pentru „trebile ţării“, respectiv pentru „ungerea“ padişahului sau a înalţilor săi dregători.

Arzul descoperit de cercetătorul român este important şi din perspectiva faptului că este pentru prima oară când o Doamnă a Ţării Româneşti - sau a Moldovei - se adresa direct Divanului Imperial, organul judiciar suprem în Statul Otoman, după padişah, pentru a-i apăra posesiunile aflate în cuprinsul statului otoman.

Chiar dacă dintre femei numai cele care se închinau lui Allah aveau dreptul să iniţieze petiţii în spaţiul musulman către Înaltul Divan, procedura pe care o realizează Doamna Brâncoveanului este unică pentru raportul relaţiilor româno-turce. Firea voluntară a marii doamne române a putut fi observată mai ales după măcelărirea bărbaţilor familiei Brâncoveanu (săvârşită chiar de ziua ei onomastică, de Sfânta Maria, pe 15 august 1714), rămânându-i în grijă să organizeze averea familiei, după ce turcii au confiscat mare parte din ea, după cum stă mărturie lista averilor confiscate „Prinţul Aurului“ în cadrul procedurii islamice de confiscarea averilor „trădătorilor“/haini, precum şi un număr important de alte documente colaterale, dar până şi consemnarea ultimelor lucruri găsite asupra lor, anume: 5 inele cu piatră roşie, alte 2 inele - peceţi din aur curat, plus 18 monede de aur turceşti contemporane, ceea ce sugerează că cei 6 condamnaţi îşi vor fi pregătit fiecare pentru „gealat“ câte 3 galbeni (un frumos bacşiş pentru călău: în total cele 18 piese de aur echivalau cu contravaloarea a 2-3 cai la preţul mediu al cailor din acea vreme din Ţara Românească). În fine, la lista celor 4 vile (conace, menziluri) menţionate în petiţia Doamnei Maria şi în cea a soţului ei din 1706, trebuie adăugată şi Biserica „Sfânta Parascheva“, din Hasköy, pe Cornul de Aur, pe care Brâncoveanu a înălţat-o în 1692 pe ruinele unei vechi biserici bizantine, servind drept lăcaş de cult comunităţii române din Istanbul.

„O fire ordonată“

Personalitate complexă, domnul Ţării Româneşti a lăsat mărturie a trecerii sale prin istoria românilor însemnări de taină care ne dezvăluie un bun gospodar, după cum afirmă Alexandru Duţu, care îşi notează investiţiile şi posibilităţile, precum şi un domnitor care urmăreşte cu speranţă mişcările marilor coloşi de la hotare. În clipe de răgaz, se îndreaptă pe drumul de frumuseţe şi linişte ce-l poartă de la Mogoşoaia la Târgovişte, la Piteşti, la vii, la Dintr-un Lemn, Bistriţa, Hurezi, Brâncoveni, Potlogi. Printre rânduri, apar însemnări cifrate... Principele ne vorbeşte prea puţin despre sine însuşi, dar semnificativă este însăşi existenţa acestor însemnări, care ne dezvăluie o fire ordonată, precisă în mânuirea bunurilor şi, în acelaşi timp, dornică de răsuflare, de pacea care aduce reînviorarea forţelor sufleteşti şi limpezimea gândirii... Şi cu toate acestea principele notează cu seninătate investiţiile făcute în clădiri care pe alt domnitor nu l-ar fi atras, de vreme ce totul părea schimbător sub soare. Conştiinţa lucrului care trebuie făcut, indiferent de conjunctură, prevalează şi gândul biruie ticăloşia vremii.

Cultura sa vastă a făcut posibilă apariţia „Cronicii Anonime“, asupra paternităţii căreia s-au făcut supoziţii. Lucrarea se referă la epoca lui Brâncoveanu şi C. Giurescu afirma că singurul în măsură să redacteze o asemenea lucrare ar fi fost însuşi domnitorul, bun cunoscător al limbii latine şi al celei greceşti.

Mai ştim despre domnitorul în discuţie că îi plăceau săbiile şi avea o colecţie importantă de astfel de arme. Semnificaţia pasiunii poate fi amplu dezbătută, cert este că sabia este o armă ce poate fi întrebuinţată numai ţinută în mână, fiind deci un „lucru al mâinilor“. În lumea văzută, sabia este fie o armă care prin vărsarea sângelui înlătură vrăjmaşii, fie un însemn al puterii sau al biruinţei asupra duşmanilor. În lumea nevăzută, sabia este rugăciune, cuvânt al lui Dumnezeu ce are puterea să deosebească binele de rău. Toate săbiile Brâncoveanului sunt ornate în aşa fel încât să facă trimiterea atât la lumea pământească, cât şi la cea cerească.

Dincolo de toate aceste aspecte ale personalităţii şi firii conducătorului român, marea sa vocaţie a fost cea de ctitor, după cum mărturiseşte Valeriu Anania, care spune: „... Mucenicia lui Brâncoveanu e încununarea unei vieţi de creator. Nu a avut, desigur, vocaţia martiriului (în fapt, martiriul nici nu este o vocaţie, ci un destin asumat), dar l-a stăpânit o mare vocaţie de ctitor, ale cărui roade le vedem şi astăzi, semănate pe aproape jumătate din ţară, din Mehedinţi până-n Râmnicu Sărat şi din Făgăraş până-n Câmpia Dunării. Ar fi de ajuns să ne oprim la Hurezi spre a ne da seama de amploarea şi măreţia geniului brâncovenesc“. (Prof. Ioana Ionescu)