Constantin I, împăratul Romei, lucrare întocmai cu Apostolii

În fiecare an la 21 mai Biserica Ortodoxă îi sărbătorește pe Sfinții Împărați și întocmai cu Apostolii Constantin și mama sa, Elena. Prăznuirea lor de astăzi se datorează rolului major pe care l-au avut în istoria creștinismului. Sfântul Constantin este cel care a dat libertate creștinismului. În timpul domniei lui începe transformarea Imperiului Roman dintr-un stat păgân în unul creștin. Împărăteasa Elena este cea care a descoperit Sfânta Cruce la Ierusalim, având un rol determinant în politica în favoarea creștinismului pe care a dus-o fiul ei, împăratul Constantin cel Mare.

În continuare vom consemna cine a fost Constantin I, împăratul Romei, după cum este cunoscut în istoria romană. Numele său este Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus. S-a născut la Naissus în jurul anului 274 ca fiu al generalului Constantius Chlorus, care are o carieră impresionantă, ce îl va duce până în vârful puterii, fiind împărat între 305 și 306.

La moartea lui, fiul său Constantin este proclamat împărat de legiunile din Britannia. Mai întâi este cezar, iar după victoria împotriva lui Maxențiu din anul 312 devine augustus-împărat alături de Licinius. Împreună dau și celebrul Edict de la Mediolanum din anul 313 prin care se dădea libertate de credință creștinilor în Imperiul Roman.

Din anul 324, după victoria de la Chrysopolis împotriva lui Licinius, Constantin cel Mare devine singurul împărat al Imperiului Roman. Din acest moment, Constantin I restabilește monarhia în imperiu.

Imediat, Constantin cel Mare alege Byzantion ca locul unde să fondeze orașul ce-i va purta numele și va fi timp de un mileniu capitala imperiului, cunoscut sub numele de Bizantin, și anume Constantinopol. Lucrările au început în noiembrie 324 și Constantinopol-Noua Romă a fost inaugurat la 11 mai 330 prin ceremonii fastuoase. În anul 336 s-au finalizat lucrările de edificare a Constantinopolului.

Problemele doctrinare provocate de preotul alexandrin Arie au marcat Biserica și au afectat imperiul, ceea ce l-a determinat pe Constantin cel Mare să convoace la Niceea Primul Sinod Ecumenic, în anul 325. Erezia lui Arie a fost condamnată la Sinod, unde s-au stabilit primele 7 articole din Simbolul credinței - Crezul și modul de stabilire a datei Paștelui.

În cuvântul său de deschidere a Sinodului, împăratul a arătat că disputele din Biserică sunt mai periculoase pentru imperiu decât orice război. El îi îndeamnă pe episcopii prezenți la Sinod să facă tot ce le stă în putere pentru unitatea de credință. Constantin cel Mare le spune ierarhilor că, dacă ei sunt episcopi ai celor din interiorul Bisericii, el este episcop pentru cele din afară. Prin această expresie împăratul arată că este protectorul Bisericii în care vede coloana vertebrală a imperiului său. Pentru el creștinismul este șansa imperiului de a dăinui. În mod clar nu s-a înșelat. Datorită acestei viziuni imperiul a mai dăinuit 1.000 de ani ca stat creștin.

Unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai împăratului Constantin a fost Episcopul de Cezareea Palestinei, Eusebiu, autorul celebrei lucrări Vita Constantini. În această carte îl descrie în următoarele cuvinte pe împărat: „Constantin nu era omul care să facă lucrurile numai cu vorba, pentru ca la faptă să dea înapoi. Încercat în toate virtuțile, el se putea lăuda, totodată, cu nenumăratele roade ale evlaviei. Știa să-și îndatoreze prietenii prin fapte de bine făcute din tot sufletul; a domnit dând legi pătrunse de dragoste față de oameni, străduindu-se să-și facă domnia cât mai puțin împovărătoare și cât mai binecuvântată de către toți supușii, până ce Dumnezeu Cel cinstit de el l-a împodobit cu a nemuririi cunună pe acela care se ostenise în dumnezeieștile încleștări atâta lungime de vreme și l-a mutat din pământeasca sa domnie la viața cea fără sfârșit, pe care El a pregătit-o la Sine sufletelor celor care s-au sfințit”.

Sfârșitul vieții împăratului Constantin cel Mare a fost la Rusaliile anului 337, în Nicomedia, după ce a primit botezul. A fost înmormântat în ctitoria sa din Constantinopol, Biserica Sfinților Apostoli.

Același biograf al marelui împărat roman, Eusebiu de Cezareea, scrie că trecerea la Domnul a Sfântului Constantin a fost la „preacinstitul și preasfințitul praznic al Rusaliilor”, când „pe la amiază a fost și el (Constantin) înălțat la Dumnezeul său, lăsându-ne nouă, muritorilor, ceea ce avea el comun cu firea noastră, ca să se unească Dumnezeului său cu tot ce era în sufletul său mai duhovnicesc și mai încins de dragoste către El. Așa s-a sfârșit Constantin”.

Iar despre înmormântarea împăratului ne spune că, atunci când cortegiul funerar a ajuns „la Biserica Apostolilor Mântuitorului”, soldații „au depus sarcofagul, îngă­duind noului lor împărat, Constan­țius, să-și cinstească părintele”, apoi „în mijloc au pășit slujitorii lui Dumnezeu”, care „au săvârșit dumnezeiasca slujbă a înmormântării”, iar „culcat în înaltul acelei platforme, fericitul Constantin primea dovada măreției sale: nemai­stăpânindu-și lacrimile, mulțimea nenumărată a poporului își unea glasul cu preoții lui Dumnezeu” rugându-se pentru mântuirea sufletului împăratului.

Politica dusă de Constantin cel Mare în favoarea creștinismului a favorizat răspândirea acestuia în imperiu și transformarea lui într-un stat creștin. El este împăratul model pentru toți monarhii creștini în decursul istoriei.

Cel mai bine sintetizează realizările lui Constantin Cuvântul dedicat lui la 30 de ani de domnie, în anul 336, de către Eusebiu de Cezareea: „Dintre toți împărații Romei, el singur a fost învrednicit de Dumnezeu, Împăratul a toate, cu o domnie care să fi ținut treizeci de ani”. Tot el este cel care a găsit forma de guvernare care să redea gloria imperiului și să-l facă mai puternic pentru a dăinui peste veacuri: „forma monarhică întrece toate celelalte constituții și moduri de guvernare: bunăoară poliarhia, rezultând din egalitatea în drepturi, capătă până la urmă înfăți­șarea anarhiei și a răsturnării de valori”.

În acest discurs, Eusebiu de Cezareea prezintă noua ideologie imperială care se definește în timpul domniei lui Constantin I. Acum ideologia imperială primește dimensiunea creștină. Împăratul ceresc este cel care dă puterea împăratului roman și cum este un singur Dumnezeu, la fel trebuie să fie un singur imperiu. Aici avem exprimată ideea universalității Imperiului Roman, pe care Constantin cel Mare l-a pus sub semnul de biruință al Sfintei Cruci. Eusebiu ne spune că „împăratul a prețuit mult aducătorul de biru­ință semn, după ce din experiență și-a putut da seama ce dumnezeiască binecuvântare se ascunde în el”.

Constantin I, împăratul Romei, a apărat creștinismul și a contribuit în mod determinant la consolidarea Bisericii în imperiu, luând măsuri politice și economice care au favorizat-o. El a îmbrățișat creștinismul considerând că prin el aduce pace în imperiu și o singură credință care să fie fundamentul unității statului roman. Pentru toate acestea, Biserica îl consideră întocmai cu Apostolii.