„Donatio Constantini“, un celebru fals istoric

Unul dintre cele mai cunoscute falsuri istorice este "Donatio Constantini" ("Dania lui Constantin cel Mare"). Timp de 600 de ani, acest act a folosit papilor pentru a-şi justifica pretenţia de conducători ai lumii creştine. Conform lui, Sfântul Împărat Constantin cel Mare ar fi acordat papei Silvestru un drept de întâietate asupra Bisericii de Răsărit şi dreptul de guvernare temporară a Occidentului, drept mulţumire că l-ar fi vindecat de lepră înainte de convertire. Caracterul apocrif al documentului a reprezentat una din cauzele Marii Schisme din 1054.

Donatio Constantini" a fost menţionat pentru prima dată în secolul al IX-lea, dar cercetările au confirmat că documentul a fost întocmit probabil în jurul anului 760. Biserica Catolică i-a recunoscut caracterul apocrif, în mod oficial, în secolul al XIX-lea, deşi fusese dovedit ca fals încă din secolul al XV-lea de către savanţii Lorenzo Valla (1407-1457) şi Nikolaus von Kues (1401-1464).

Documentul cuprinde în jur de 3.000 de cuvinte şi este constituit din două părţi: prima, numită "Confessio", ar data din perioada celui de-al patrulea consulat al lui Constantin (315), iar cea de-a doua, intitulată "Donatio", din perioada consulatului lui Quinius Gallicanus (317).

"Confesio" vorbeşte despre credinţa pe care papa Silvestru ar fi transmis-o lui Constantin, precum şi despre faptul că acesta l-ar fi vindecat de lepră pe împărat înainte de convertirea lui, episod ce este reluat şi în "Actus Silvestri" din secolul al V-lea.

Cea de-a doua parte a documentului, "Donatio", este de fapt o enumerare a teritoriilor şi privilegiilor pe care împăratul Constantin cel Mare le-ar fi dat papei şi urmaşilor lui, cum ar fi: primatul asupra Bisericilor din Răsărit; basilicile "Sfântul Ioan" din Lateran, "Sfântul Petru" şi "Sfântul Pavel din afara zidurilor"; bunuri din diferite provincii ale imperiului; palatul din Lateran; dreptul pentru papă de a purta însemnele imperiale, iar anturajului acestuia, pe cele senatoriale; guvernarea asupra Romei, Italiei şi Occidentului în general.

Celebrul fals se încheie cu o declaraţie de retragere a împăratului în Orient, lăsând astfel Occidentul sub puterea papei.

Şase secole, o armă falsă în lupta pentru întâietate

"Donatio Constantini" a constituit timp de 600 de ani o armă veritabilă în disputele aprinse privind întâietatea dintre Biserica Romei şi cea a Constantinopolului, iar apoi în lupta pentru învestitură între papi şi împăraţii romano-germani, nefiindu-i pusă la îndoială autenticitatea pe parcursul celor şase secole.

Conţinutul acestui act a constituit fără îndoială una din cauzele care au dus în cele din urmă la Marea Schismă a Bisericii din anul 1054.

Dania lui Constantin cel Mare este formulată ca un edict roman imperial care a fost redactat probabil între anii 750 şi 850. Scopul iniţial al acestui fals nu reiese foarte clar. Cercetătorii sunt de părere că el urmărea apărarea papei fie împotriva pretenţiilor bizantinilor, fie a francilor lui Charlemagne, care şi-au asumat continuitatea imperială în Apus. Unii spun că actul ar fi fost scris pe vremea papei Ştefan al II-lea, în jurul anului 725.

Niccolò Cusano (1401-1464), o ilustră personalitate (filosof, astronom, teolog) a Evului Mediu, dă ca dată aproximativă a elaborării acestei donaţii "vremea lui Ştefan al II-lea, poate imediat după 757, pe vremea papei Paul I (757-767). Probabil a fost scris la Roma pentru a susţine pretenţiile teritoriale ale Vaticanului faţă de greci şi longobarzi… A fost scrisă în aşa fel încât să susţină şi alte eventuale anexări teritoriale ale Vaticanului".

O legendă a fost ridicată la rang de dogmă

Concret, în "Confesio", se spune că în anul 313 un preot numit Silvestru a fost consacrat episcop al Romei. În perioada aceea, capitala imperiului ar fi fost terorizată de un balaur care mirosea atât de urât, încât cu mirosul său omora o mulţime de oameni. Într-o zi, papa Silvestru ar fi coborât în groapa în care se afla balaurul şi l-ar fi luat prizonier. Creştinii oraşului însă ar fi căzut pradă persecuţiei împăratului Constantin, însuşi papa fugind într-o peşteră din muntele Soratto. De aici ar fi aflat că împăratul ar fi fost lovit de lepră şi că ar fi convocat vestiţi vrăjitori şi ghicitori, care l-ar fi sfătuit să se scalde într-o cadă plină cu sânge de copii nou-născuţi pentru a se vindeca. Dar împăratul ar fi refuzat acest lucru şi, după ce Sfinţii Petru şi Pavel i-ar fi apărut într-un vis, l-ar fi trimis la Silvestru. Acesta l-ar fi botezat în palatul Lateran şi imediat rănile i s-ar fi vindecat. Atunci s-ar fi oprit prigoana împotriva creştinilor şi religia lor ar fi fost recunoscută de către împărat.

O altă referire este făcută la o pretinsă scrisoare din partea împărătesei Elena, trimisă din Bitinia fiului ei, prin care i-ar fi cerut să treacă la iudaism, "adevărata şi unica religie". Împăratul l-ar fi convocat la el pe papă şi pe un rabin ca să demonstreze care este credinţa adevărată. Neajungând la nici o concluzie, ar fi căzut de acord să apeleze la judecata lui Dumnezeu. Pentru aceasta, ar fi fost adus un taur, căruia rabinul i-ar fi rostit un verset din Torra, taurul căzând mort la pământ. Papa Silvestru, apropiindu-se de animal, i-ar fi rostit numele lui Hristos şi taurul s-ar fi ridicat şi ar fi luat-o la fugă.

Atunci împăratul ar fi decis să părăsească Roma şi să se mute în Orient, unde a întemeiat oraşul Constantinopol.

Înainte de a pleca, i-ar fi dat papei Silvestru toate teritoriile, privilegiile şi bunurile enumerate în "Donatio". Actul de donaţie ar fi fost pus de însuşi împăratul Constantin cel Mare pe mormântul Sfântului Petru.

Papa Ştefan al II-lea (752-757), de frică să nu ajungă un simplu episcop şi bogăţiile lui şi ale Bisericii să cadă în mâinile longobarzilor, s-a prezentat cu acest document la curtea regelui franc Pepin cel Scurt, cerând ajutor să intre în posesia teritoriilor care "îi aparţineau".

Scena acestui moment este descrisă de F. Marcora în "Storia dei Papi" şi de alţi cercetători italieni ca fiind foarte dramatică: Ştefan al II-lea s-a plecat în genunchi înaintea lui Pepin şi cu lacrimi în ochi i-a cerut "să apere cauza lui Petru şi a Republicii romane".

După spusele cronicarului Moissac, papa a venit îmbrăcat în sac, cu capul acoperit cu cenuşă şi s-a aruncat la picioarele lui Pepin spunând că nu se ridică până când acesta nu restituie posesiile romane.

După îndelungi frământări, Pepin a eliberat Roma şi a delegat pe abatele Dionigi să doneze teritoriile papei. Astfel s-a pus temelie statului Vatican.

În 1075, papa Grigore al VII-lea a emis Edictul "Dictatus Papae", prin care se afirma că drepturile şi prerogativele papalităţii sunt deasupra oricărei puteri temporale, iar de-a lungul veacurilor, cine punea la îndoială "Donaţia lui Constantin" avea să fie considerat eretic şi trimis pe rug fără nici un fel de milă.

Dramaticele consecinţe ale falsului edict împărătesc

Despre consecinţele acestui fals, Dante, în "Divina comedie", spune: "O, Constantine, de cât rău ai fost în stare, nu convertirea ta, ci zestrea ce-a luat-o de la tine primul papă".

În celebra "Aurea Roma", din 1001, împăratul german Otone al III-lea, după ce spune că Roma este capitala lumii şi mama Bisericilor, denunţă fără jenă ambiţia de putere a papilor spunând că "Donatio Constantini" este un fals făcut de Curie.

În 1433, cardinalul şi filosoful german Niccolò Cusano, în Declaraţia prezentată la Conciliul din Basilea, face public falsul.

Mai târziu, în 1440, umanistul italian Lorenzo Valla, analizând limba în care a fost redactat documentul în discuţie, arată că în conţinutul lui apar anumite formulări şi titluri imperiale care nu existau pe vremea lui Constantin cel Mare, dovedind că donaţia acestuia făcută papei Silvestru este un fals grosolan.

Ulterior, s-a demonstrat şi faptul că vindecarea împăratului Constantin cel Mare de lepră de către papa Silvestru este o legendă.

Nikolaus von Kues (1401-1464), o somitate istorică a vremii, a observat pentru prima oară că edictul "Donatio Constantini" nu fusese amintit niciodată în lucrările istorice ale episcopului Eusebiu de Cezareea, contemporanul şi biograful lui Constantin cel Mare, care l-a şi botezat pe împărat pe patul de moarte, cercetările ulterioare confirmând că este un fals istoric.

Pentru sute de ani însă, conţinutul acestui artefact fals a fost ridicat la rangul de dogmă, iar consecinţele acceptării lui au marcat istoria creştinismului timp de câteva secole.

Istoricul Vlad Protopopescu din Australia scria următoarele despre acest document în revista "Neamul românesc": "În virtutea acestui fals, papii şi-au afirmat dreptul de a decide în toate treburile bisericeşti, trecând peste toate deciziile luate prin consens de către întreaga Biserică, fabricându-şi şi un drept canonic nou, complet opus celui al Bisericii universale, cu scopul de a se consacra abuzurile papilor… În virtutea acestor falsuri, papii şi-au arogat dreptul de a numi episcopi în tot locul, de a unge regi şi împăraţi, de a trece peste orice lege, de a declara ce este dreaptă credinţă şi de a condamna pe oricine li se opunea… Dureroasa schismă a creştinătăţii, care a împărţit Biserica în Apus şi Răsărit, este opera exclusivă a nesăbuitei ambiţii a papilor de a fi stăpânii lumii, pe care şi-au justificat-o prin "Donaţia lui Constantin"…"

Astăzi, nici un teolog nu se mai îndoieşte de caracterul fals al acestui document şi al altora, precum "Decretele pseudo-isidorice", care au otrăvit secole la rând relaţiile dintre creştinii din estul şi vestul continentului european. Cu toate acestea, în baptisteriul Basilicii "Sfântul Ioan de Lateran" din Roma, este păstrată o inscripţie prin care se perpetuează memoria acestui document. Biserica a rămas însă despărţită, iar pentru unitatea ei, totul pare că trebuie luat de la început.