Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar „Evanghelia“ Păstorilor şi „taina inimii“ Mariei

„Evanghelia“ Păstorilor şi „taina inimii“ Mariei

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană - 11 Dec, 2013

Cu mai bine de 2.000 de ani în urmă, în liniştea unei nopţi, undeva la marginea unui orăşel obscur, numit Betleem, dintr-odată, fără de veste, se face o lumină neobişnuită: un înger coboară din cer, se arată unor păstori, pe un câmp, care făceau de strajă, păzindu-şi turmele lor, şi le grăieşte: „Nu vă temeţi! Iată, vă vestesc bucurie mare, care va fi pentru tot poporul: Că, iată, astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitor, care este Hristos-Domnul“ (Lc. 2, 10). Acestea sunt cuvintele prin care un sol ceresc, al lui Dumnezeu, vestea lumii întregi cea mai mare zi din istoria ei. De mii de ani, urmaşii lui Adam o aşteptau. Cu veacuri înainte, prorocii au prezis-o, iar drepţii au suspinat după ea.

La „plinirea vremii“, Cel aşteptat a sosit, Cel dorit S-a ară­tat, Iz­băvitorul S-a des­co­­­perit. În oraşul Betleem, în ce­­ta­tea lui David, o Fecioară năş­tea un Prunc, iar Acesta ur­ma să fie Mântuitorul lumii.

Cât priveşte cuvintele a­dre­sa­te păstorilor, în expresia „Nu vă te­meţi!“, îngerul include de­ja şi un rol al lor: ei nu vor mai fi doar martorii fricoşi ai unui e­ve­ni­ment care i-a copleşit, ci de-acum vor deveni şi martorii cu­ra­joşi ai minunii divine, ai E­van­gheliei ce li s-a descoperit. De fapt, cuvintele îngerului sunt chiar o Evanghelie, pentru că el adu­ce o „veste bună“, iar cu­vân­tul „evanghelie“ înseam­nă, de fapt, „veste bună“.

Dar, deodată, îngerului ves­ti­tor i se alătură o mulţime de oas­­te cerească care lăuda pe Dum­­nezeu, zicând: „Slavă în­tru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pă­mânt pace, între oameni bu­nă­voire“ (Lc 2:14). Ceea ce se poa­­te observa din cuvintele în­ge­­­rilor sunt cele două direcţii ale conţinutului lor: una în­drep­tată spre cer, iar alta spre pământ.

Păstorii, primii evanghelişti

Cât priveşte pe cea de-a do­ua, „pe pământ pace, între oameni bu­năvoire“, exegeţii sunt de pă­rere ­că mesajul îngerilor poa­te fi în­ţeles într-un dublu sens: fie că pacea pe pământ şi bu­na învoire dintre oameni trebuie înţelese drept consecinţe ale evenimentului Naşterii lui Ii­sus, oferite în dar lumii, fie ca un imperativ la care oamenii tre­buie să ia amin­te, îm­pli­nin­du-l. Desigur, ambe­le­ variante de interpretare pot fi conside­ra­­te soluţii exegetice la text, dar o combinaţie a celor două s-ar putea constitui în­tr-una cu pro­fund mesaj pentru lu­mea de azi: pacea adusă, ca dar, de „Prin­ţul păcii“, prin în­tru­parea Sa, este cea care mar­chea­ză sfâr­şitul vrăjmăşiei omului cu Dum­nezeu, precum şi a ce­lei din­tre oameni, deveniţi pentru tot­deauna fraţi întreolaltă prin În­truparea Fiului lui Dum­nezeu. Acesta este momentul in­staurării depline a îm­pă­ră­ţi­ei păcii mesianice pe pământ, pre­­zi­să cu sute de ani înainte de pro­fetul Isaia (9, 5) şi care, pen­tru oameni, constituie de­o­po­­tri­vă dar şi misiune.

După ce-au primit mesajul de la îngeri, păstorii au alergat spre staul pentru a-L găsi pe Prunc, aşa cum li se vestise: „Şi a­cesta va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în ies­le“ (Lc. 2, 12). Fără să mai ză­bo­veas­că, pornesc la drum. Dar nu să caute argumente sau do­va­da care să certifice adevărul ce­lor spuse de către înger, ci pen­tru a-L găsi pe Pruncul-Mân­tuitor. Păs­torii devin astfel primii oameni care Îl caută pe Dumnezeu în­trupat, paşii lor fiind primii fă­cuţi de om în că­utarea lui Dum­nezeu, prin­tre oameni, şi nu departe de ei. Şi-L vor găsi! Iată ce spune Sfân­tul Luca: „Şi gră­bin­du-se, au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc, culcat în ies­le. Şi văzându-L, au vestit cu­vântul grăit lor despre acest Co­pil. Şi toţi cei ce au auzit se mi­rau de cele ce le spuneau păs­torii“ (Lc. 2, 16-18).

După ce au vestit cele despre Prunc, „păstorii s-au în­tors slă­vind şi lăudând pe Dum­nezeu, pentru toate câte au­ziseră şi vă­zu­seră, precum li se spusese“ (Lc. 2, 20). Aşadar, păs­torii nu ră­mân doar uimiţi de minune, ci trag din ea conse­cin­ţele practice, des­făşurând pri­ma misiune creş­ti­nă şi dând pri­ma mărturie în lu­me despre Ii­sus, Cel întrupat. Păstorii de­v­in astfel, întrucât ajung la ies­lea Pruncului Iisus îna­intea ma­gilor, „primii evan­ghe­lişti ai e­rei creştine“, „primii ves­titori“ ai Crăciunului. De-atunci în­coa­ce, ei vestesc mereu lu­mii, ca martori, Evanghelia Naş­­te­rii lui Iisus, sau „Evan­ghe­lia Cră­ciunului“. Şi astfel, istoria a consemnat în paginile ei şi „E­vanghelia“ Păstorilor.

Fecioara conturează în sufletul său primul portret al chipului evanghelic al lui Iisus

Ceea ce este important de re­marcat în tot acest context es­te reacţia Maicii Domnului, des­pre care Evanghelistul spu­ne că „păs­tra toate aceste cu­vin­­te, pu­nându-le în inima ei“ (Lc. 2, 18). Observăm acum pre­ocuparea ex­presă a E­van­ghe­listului Luca de a consemna fap­tul că dintre toţi martorii e­ve­nimentelor care au însoţit mi­nunea Naşterii Dom­nului, nu­mai despre Sfânta Fe­cioară se spune că a pus în ini­ma ei toa­te aceste fapte şi cu­vin­te, m­e­­­ditând la ele. Mesajul pe ca­re Sfântul Luca a voit să-l tran­s­­­mită prin consemnarea aces­tui lucru nu înseamnă ni­mic alt­ceva decât că ele au deve­nit su­biect de permanentă me­di­ta­ţie pen­tru ea; ele exprimă ceva din ma­rea „taină“ a inimii Ma­riei.

Contrastul dintre „toţi cei ce au auzit“ , la care face referire ver­­setul 18, şi Maria, din versetul 19, nu este centrat pe mira­rea celor dintâi (deşi în 2, 33 se spu­­ne că şi Maria se mira), ci pe faptul că numai Sfânta Fe­cioa­ră „serbează“ în inima ei ce­ea ce a văzut şi a auzit. Ea con­frun­­ta acum cele pe care le ve­dea îm­pli­nin­du-se cu cele des­pre care a citit (Is. 11, 1; 53, 8; Mih. 4, 8; 5, 1; Is. 7, 14) că se vor împlini. Toa­te aceste fapte pre­zise cân­d­va, şi împlinite a­cum, au format marele „tezaur“ al inimii Mariei. Se pare că Sfân­ta Fecioară se gă­sea încă în faza de a aduna din toate ce­le des­coperite şi în­tâm­plate cu ea. Maria nu reuşise încă să pă­trundă în lumea de mis­ter di­vin în care era în­vă­lu­i­tă Per­soa­­na Fiului ei şi, cu atât mai pu­ţin, să o înţeleagă. Aşa­dar, o ini­mă, depozitară a desco­pe­ri­rii divine, devine una dintre no­te­le caracteristice ale Evan­ghe­­liei, în general, şi ale ma­ri­o­lo­gi­ei lucanice, în special. Este foar­te posibil ca din acest te­za­ur să fi cules Luca informaţiile u­ni­ce pe care el le prezintă na­ra­­tiv în aşa-numita „E­van­ghe­lie a co­pi­lăriei“ lui Iisus (cap. 1-2), din primul volum al operei sa­le (Evanghelia a III-a şi Fap­te­le Apostolilor).

Punând în inima ei şi a­ces­te cu­vinte ale păstorilor, lân­gă ce­le­­lalte, probabil rostite de a­ce­laşi înger, atunci când i-a adus ves­tea zămislirii Prun­cu­lui Sfânt (cf. Lc 1:21-33.35), Ma­ria con­­tura astfel, în sufletul ei, pri­mul portret revelat al chipului evanghelic al lui Iisus: „Sfân­tul“, „Fiul Celui Prea­­înalt“, „Împărat veşnic“, „Mân­­tu­i­tor“, „Domn“. Aşa­dar, din­tre toţi martorii eve­ni­men­telor, Ma­ria, mama Prun­cu­lui Iisus, ie­se în evidenţă cu totul aparte.

Păstorii Îl întâlnesc pe Dum­­nezeu, în Evanghelia du­pă Luca, sub chipul unui copil ca­re nu vorbeşte. Ei, singuri, tre­buie să se convingă, cre­zând semne­lor pe care le-au pri­mit. Poate că uneori şi noi Îl întâlnim pe Dum­nezeu într-un mod în care El nu ne vor­beşte. Rămâne doar să dăm cre­zare atâtor măr­turii din ju­rul nostru, care ne vorbesc despre El şi ne tri­mit la El! Ema­nuel este cu noi, viu şi smerit, aşa cum L-au gă­sit păstorii; Rege, cum L-au că­u­­tat şi adorat ma­gii; şi Mân­tu­i­tor, cum L-a ves­tit îngerul.

Să ascultăm şi să pornim în că­utarea Lui! Şi, după ce am au­zit şi văzut ceva, peste ani, din tot ceea ce înseamnă Naş­te­rea Dom­nului pentru noi, să mai păs­trăm ceva punând şi în i­ni­ma noastră, precum Maria!