„Evanghelia“ Păstorilor şi „taina inimii“ Mariei

Cu mai bine de 2.000 de ani în urmă, în liniştea unei nopţi, undeva la marginea unui orăşel obscur, numit Betleem, dintr-odată, fără de veste, se face o lumină neobişnuită: un înger coboară din cer, se arată unor păstori, pe un câmp, care făceau de strajă, păzindu-şi turmele lor, şi le grăieşte: „Nu vă temeţi! Iată, vă vestesc bucurie mare, care va fi pentru tot poporul: Că, iată, astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitor, care este Hristos-Domnul“ (Lc. 2, 10). Acestea sunt cuvintele prin care un sol ceresc, al lui Dumnezeu, vestea lumii întregi cea mai mare zi din istoria ei. De mii de ani, urmaşii lui Adam o aşteptau. Cu veacuri înainte, prorocii au prezis-o, iar drepţii au suspinat după ea.

La „plinirea vremii“, Cel aşteptat a sosit, Cel dorit S-a ară­tat, Iz­băvitorul S-a des­co­­­perit. În oraşul Betleem, în ce­­ta­tea lui David, o Fecioară năş­tea un Prunc, iar Acesta ur­ma să fie Mântuitorul lumii.

Cât priveşte cuvintele a­dre­sa­te păstorilor, în expresia „Nu vă te­meţi!“, îngerul include de­ja şi un rol al lor: ei nu vor mai fi doar martorii fricoşi ai unui e­ve­ni­ment care i-a copleşit, ci de-acum vor deveni şi martorii cu­ra­joşi ai minunii divine, ai E­van­gheliei ce li s-a descoperit. De fapt, cuvintele îngerului sunt chiar o Evanghelie, pentru că el adu­ce o „veste bună“, iar cu­vân­tul „evanghelie“ înseam­nă, de fapt, „veste bună“.

Dar, deodată, îngerului ves­ti­tor i se alătură o mulţime de oas­­te cerească care lăuda pe Dum­­nezeu, zicând: „Slavă în­tru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pă­mânt pace, între oameni bu­nă­voire“ (Lc 2:14). Ceea ce se poa­­te observa din cuvintele în­ge­­­rilor sunt cele două direcţii ale conţinutului lor: una în­drep­tată spre cer, iar alta spre pământ.

Păstorii, primii evanghelişti

Cât priveşte pe cea de-a do­ua, „pe pământ pace, între oameni bu­năvoire“, exegeţii sunt de pă­rere ­că mesajul îngerilor poa­te fi în­ţeles într-un dublu sens: fie că pacea pe pământ şi bu­na învoire dintre oameni trebuie înţelese drept consecinţe ale evenimentului Naşterii lui Ii­sus, oferite în dar lumii, fie ca un imperativ la care oamenii tre­buie să ia amin­te, îm­pli­nin­du-l. Desigur, ambe­le­ variante de interpretare pot fi conside­ra­­te soluţii exegetice la text, dar o combinaţie a celor două s-ar putea constitui în­tr-una cu pro­fund mesaj pentru lu­mea de azi: pacea adusă, ca dar, de „Prin­ţul păcii“, prin în­tru­parea Sa, este cea care mar­chea­ză sfâr­şitul vrăjmăşiei omului cu Dum­nezeu, precum şi a ce­lei din­tre oameni, deveniţi pentru tot­deauna fraţi întreolaltă prin În­truparea Fiului lui Dum­nezeu. Acesta este momentul in­staurării depline a îm­pă­ră­ţi­ei păcii mesianice pe pământ, pre­­zi­să cu sute de ani înainte de pro­fetul Isaia (9, 5) şi care, pen­tru oameni, constituie de­o­po­­tri­vă dar şi misiune.

După ce-au primit mesajul de la îngeri, păstorii au alergat spre staul pentru a-L găsi pe Prunc, aşa cum li se vestise: „Şi a­cesta va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în ies­le“ (Lc. 2, 12). Fără să mai ză­bo­veas­că, pornesc la drum. Dar nu să caute argumente sau do­va­da care să certifice adevărul ce­lor spuse de către înger, ci pen­tru a-L găsi pe Pruncul-Mân­tuitor. Păs­torii devin astfel primii oameni care Îl caută pe Dumnezeu în­trupat, paşii lor fiind primii fă­cuţi de om în că­utarea lui Dum­nezeu, prin­tre oameni, şi nu departe de ei. Şi-L vor găsi! Iată ce spune Sfân­tul Luca: „Şi gră­bin­du-se, au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc, culcat în ies­le. Şi văzându-L, au vestit cu­vântul grăit lor despre acest Co­pil. Şi toţi cei ce au auzit se mi­rau de cele ce le spuneau păs­torii“ (Lc. 2, 16-18).

După ce au vestit cele despre Prunc, „păstorii s-au în­tors slă­vind şi lăudând pe Dum­nezeu, pentru toate câte au­ziseră şi vă­zu­seră, precum li se spusese“ (Lc. 2, 20). Aşadar, păs­torii nu ră­mân doar uimiţi de minune, ci trag din ea conse­cin­ţele practice, des­făşurând pri­ma misiune creş­ti­nă şi dând pri­ma mărturie în lu­me despre Ii­sus, Cel întrupat. Păstorii de­v­in astfel, întrucât ajung la ies­lea Pruncului Iisus îna­intea ma­gilor, „primii evan­ghe­lişti ai e­rei creştine“, „primii ves­titori“ ai Crăciunului. De-atunci în­coa­ce, ei vestesc mereu lu­mii, ca martori, Evanghelia Naş­­te­rii lui Iisus, sau „Evan­ghe­lia Cră­ciunului“. Şi astfel, istoria a consemnat în paginile ei şi „E­vanghelia“ Păstorilor.

Fecioara conturează în sufletul său primul portret al chipului evanghelic al lui Iisus

Ceea ce este important de re­marcat în tot acest context es­te reacţia Maicii Domnului, des­pre care Evanghelistul spu­ne că „păs­tra toate aceste cu­vin­­te, pu­nându-le în inima ei“ (Lc. 2, 18). Observăm acum pre­ocuparea ex­presă a E­van­ghe­listului Luca de a consemna fap­tul că dintre toţi martorii e­ve­nimentelor care au însoţit mi­nunea Naşterii Dom­nului, nu­mai despre Sfânta Fe­cioară se spune că a pus în ini­ma ei toa­te aceste fapte şi cu­vin­te, m­e­­­ditând la ele. Mesajul pe ca­re Sfântul Luca a voit să-l tran­s­­­mită prin consemnarea aces­tui lucru nu înseamnă ni­mic alt­ceva decât că ele au deve­nit su­biect de permanentă me­di­ta­ţie pen­tru ea; ele exprimă ceva din ma­rea „taină“ a inimii Ma­riei.

Contrastul dintre „toţi cei ce au auzit“ , la care face referire ver­­setul 18, şi Maria, din versetul 19, nu este centrat pe mira­rea celor dintâi (deşi în 2, 33 se spu­­ne că şi Maria se mira), ci pe faptul că numai Sfânta Fe­cioa­ră „serbează“ în inima ei ce­ea ce a văzut şi a auzit. Ea con­frun­­ta acum cele pe care le ve­dea îm­pli­nin­du-se cu cele des­pre care a citit (Is. 11, 1; 53, 8; Mih. 4, 8; 5, 1; Is. 7, 14) că se vor împlini. Toa­te aceste fapte pre­zise cân­d­va, şi împlinite a­cum, au format marele „tezaur“ al inimii Mariei. Se pare că Sfân­ta Fecioară se gă­sea încă în faza de a aduna din toate ce­le des­coperite şi în­tâm­plate cu ea. Maria nu reuşise încă să pă­trundă în lumea de mis­ter di­vin în care era în­vă­lu­i­tă Per­soa­­na Fiului ei şi, cu atât mai pu­ţin, să o înţeleagă. Aşa­dar, o ini­mă, depozitară a desco­pe­ri­rii divine, devine una dintre no­te­le caracteristice ale Evan­ghe­­liei, în general, şi ale ma­ri­o­lo­gi­ei lucanice, în special. Este foar­te posibil ca din acest te­za­ur să fi cules Luca informaţiile u­ni­ce pe care el le prezintă na­ra­­tiv în aşa-numita „E­van­ghe­lie a co­pi­lăriei“ lui Iisus (cap. 1-2), din primul volum al operei sa­le (Evanghelia a III-a şi Fap­te­le Apostolilor).

Punând în inima ei şi a­ces­te cu­vinte ale păstorilor, lân­gă ce­le­­lalte, probabil rostite de a­ce­laşi înger, atunci când i-a adus ves­tea zămislirii Prun­cu­lui Sfânt (cf. Lc 1:21-33.35), Ma­ria con­­tura astfel, în sufletul ei, pri­mul portret revelat al chipului evanghelic al lui Iisus: „Sfân­tul“, „Fiul Celui Prea­­înalt“, „Împărat veşnic“, „Mân­­tu­i­tor“, „Domn“. Aşa­dar, din­tre toţi martorii eve­ni­men­telor, Ma­ria, mama Prun­cu­lui Iisus, ie­se în evidenţă cu totul aparte.

Păstorii Îl întâlnesc pe Dum­­nezeu, în Evanghelia du­pă Luca, sub chipul unui copil ca­re nu vorbeşte. Ei, singuri, tre­buie să se convingă, cre­zând semne­lor pe care le-au pri­mit. Poate că uneori şi noi Îl întâlnim pe Dum­nezeu într-un mod în care El nu ne vor­beşte. Rămâne doar să dăm cre­zare atâtor măr­turii din ju­rul nostru, care ne vorbesc despre El şi ne tri­mit la El! Ema­nuel este cu noi, viu şi smerit, aşa cum L-au gă­sit păstorii; Rege, cum L-au că­u­­tat şi adorat ma­gii; şi Mân­tu­i­tor, cum L-a ves­tit îngerul.

Să ascultăm şi să pornim în că­utarea Lui! Şi, după ce am au­zit şi văzut ceva, peste ani, din tot ceea ce înseamnă Naş­te­rea Dom­nului pentru noi, să mai păs­trăm ceva punând şi în i­ni­ma noastră, precum Maria!