Fiul pierdut, târziu regăsit. Andrei Scrima

La începutul anilor ’90, intelighenţia bucureşteană era fascinată de prezenţa copleşitoare a unui călugăr venit de departe, de fapt reîntors în ţară după mulţi ani. Este vorba de părintele Andrei (André) Scrima, care, prin carisma sa deosebită, a fost considerat de unii o alternativă faţă de reprezentanţii oficiali ai unei Biserici Ortodoxe Române considerată osificată şi epuizată de compromisuri. Puţini au înţeles în acele timpuri că părintele Scrima era totuşi o ramură din trunchiul viu al Bisericii atât de contestate, pe care regimul comunist nu a reuşit să-l usuce.

Andrei Scrima a văzut lumina zilei la 1 decembrie 1925, în oraşul Gheorghieni, din judeţul Harghita, într-o familie cu origini aromâne. Extrem de inteligent, cu o personalitate bine conturată, tânărul Andrei şi-a luat de timpuriu viaţa în propriile mâini. Păstrând legături excelente cu familia de sânge, Andrei Scrima s-a deschis încă din anii studenţiei spre o familie mai largă, construită pe criterii spirituale, acesta fiind unul dintre paşii care l-au condus în cele din urmă la statutul de cetăţean al universului.

Drumul Antimului

În tot acest scenariu, un rol foarte important l-a jucat profesorul Anton Dumitriu, de la Catedra de Logică şi Istoria Filosofiei din cadrul Univer-sităţii Bucureşti. Acesta l-a luat ca asistent pe tânărul şi promiţătorul Andrei Scrima, introducându-l în acelaşi timp în atmosfera Mănăstirii Antim din Bucureşti, unde era în plină desfăşurare acea remarcabilă întâlnire şi fuziune dintre intelectuali laici şi oameni ai Bisericii sub semnul „Rugului Aprins”.

Andrei Scrima devine nelipsit de la adunările de la Antim, continuând să frecventeze mănăstirea şi după ce, în anul 1948, în mod oficial, asociaţia „Rugul Aprins” este desfiinţată în urma presiunilor făcute de regimul comunist deplin instaurat. Mai mult, Andrei Scrima se simte tot mai apropiat de viaţa Bisericii, înscriindu-se în 1949 ca student la Institutul Teologic din Bucureşti.

De fapt, spiritul „Rugului Aprins” nu a murit odată cu desfiinţarea oficială a asociaţiei. Ajuns în fruntea Bisericii Ortodoxe Române în anul 1948, patriarhul Justinian Marina a luat unele măsuri care au permis membrilor asociaţiei să-şi continue activitatea. În scurt timp, stareţul pus la presiunile autorităţilor cu menirea să combată fenomenul spiritual de la Antim era înlăturat, în locul său venind Benedict Ghiuş, una din figurile remarcabile ale „Rugului Aprins”, care, din 1949, a devenit vicar patriarhal.

Antimul a cunoscut timp de un an un nou reviriment spiritual. Andrei Scrima, devenit de facto frate la Mănăstirea Antim, a jucat în toată această perioadă un rol de legătură între personalităţile ecleziastice şi laicatul care dorea să continue proiectul spiritual, devenind un apropiat al părintelui Benedict.

Aproape de patriarhul Justinian

Evident, Securitatea, care monitoriza tot ce se întâmpla la Antim, a luat toate măsurile ca cele ce se petreceau acolo să înceteze. Părintelui Benedict nu i s-a permis să fie hirotonit întru arhiereu, patriarhul Justinian fiind obligat să renunţe la serviciile sale în această postură. Pentru a-l scoate din atenţia organelor represive ale statului, patriarhul l-a trimis profesor la nou înfiinţatul Seminar Monahal Superior de la Mănăstirea Neamţ, unde predau, în aceeaşi perioadă, multe alte personalităţi duhovniceşti. Urmând calea maeştrilor săi, Andrei Scrima ajunge şi el la Neamţ, unde predă ca profesor până în vara anului 1952, când seminarul este desfiinţat tot la presiunile regimului.

Aflat permanent în căutare de oameni de valoare, patriarhul Justinian îl remarcă pe tânărul teolog reîntors în Bucureşti, dându-i un post în cadrul Bibliotecii patriarhale, unde este coleg cu ierodiaconul Bartolomeu Anania. Cei doi devin colaboratori extrem de apropiaţi ai patriarhului, datoria lor fiind să se informeze la zi în ceea ce priveşte viaţa religioasă din lume, să-l informeze şi să-l sfătuiască pe PF Justinian în acest sens şi să facă oficiile de translatori cu ocazia vizitelor unor oaspeţi din străinătate.

O asemenea vizită i-a schimbat în mod decisiv destinul lui Andrei Scrima. În perioada mai-iunie 1956, vicepreşedintele Indiei face o vizită la Bucureşti, printre obiectivele sale numărându-se şi o vizită la patriarhul Justinian. Aici, oaspetele îl cunoaşte pe Andrei Scrima care-l copleşeşte cu solidele sale cunoştinţe despre cultura vastului subcontinent indian. Impresionat, vicepreşedintele îi propune tânărului frate o bursă de studii în India, fapt care a părut iniţial doar expresia unui entuziasm de moment.

O plecare miraculoasă

Invitaţia de bursă a sosit însă în scurt timp, însă nimeni nu credea, în condiţiile istorice de atunci, că plecarea lui Scrima din România ar fi posibilă. Singurul de altă părere a fost patriarhul Justinian, care l-a sprijinit pe fratele Andrei să se tundă în monahism la Mănăstirea Slatina, unde, în vremea aceea, erau concentrate majoritatea figurilor duhovniceşti ale epocii, şi să-şi dea cât mai repede examenele de la Institutul Teologic, astfel încât să plece în afară absolvent de teologie şi monah al Bisericii Ortodoxe Române. „Consultată” în privinţa oportunităţii acordării paşaportului, Securitatea a dat aviz negativ, rămânând extrem de surprinsă de faptul că viza a fost totuşi acordată, din ordin „de sus”, se pare tot la intervenţia patriarhului. De fapt, PF Justinian dorea, pe de-o parte, ca Andrei Scrima să-şi desăvârşească pregătirea şi, în acelaşi timp, să trimită um mesager în Vest, pentru a da mărturie acolo despre realităţile vieţii religioase din România, atât de puţin cunoscute.

Plecarea din România a ţinut pentru Andrei Scrima de domeniul miracolului, fapt surprins de scrisorile pe care le trimite în ţară. Până să ajungă în India, la Benares, el se opreşte timp de cinci luni la Institutul Ecumenic din Geneva, în martie 1957 zăboveşte la Paris şi face o escală la Muntele Athos. În această perioadă, el stabileşte numeroase contacte cu persoane implicate în fenomenul religios, încercând în acelaşi timp să ofere explicaţii occidentalilor avizi despre realitatea vieţii cultelor din spatele Cortinei de Fier.

Biruinţă prin credinţă şi dragoste

În acest context, Scrima redactează eseul „Simple reflecţii despre comunism”, rămas inedit până de curând. În esenţă, textul este o critică la adresa ideologiei comuniste şi o încercare de înţelegere a modului în care Biserica Ortodoxă Română a căutat să răspundă în faţa acestei uriaşe provocări. Iată câteva fragmente: „S-ar putea spune că, într-o încercare supremă şi monstruoasă, (comunismul) ia asupra lui şi concentrează în el toate păcatele lumii, însă nu pentru a o mântui, ci pentru a o duce la pierzanie. Dar astfel, el oferă conştiinţei creştine oglinda întunecată a propriei ei imagini, locul în care aceasta îşi poate contempla căderea. La un moment dat, suntem, aşadar, ispitiţi de o ultimă perplexitate. Se cuvine să urâm comunismul ori să-i fim recunoscători? Singurul răspuns creator şi biruitor se află în atitudinea creştină a cunoaşterii adevărului hristic, în care toate sunt văzute, înţelese şi asumate în Dumnezeu.

Odată ce comunismul a fost înţeles ca problemă de esenţă duhovnicească, răspunsul adecvat a fost Duhul însuşi, viaţa duhovnicească în Biserică. O lămurire se impune. Ortodoxia a conceput mereu şi a înfăptuit viaţa creştină drept viaţă duhovnicească, drept realitatea relaţiei şi comuniunii noastre cu Dumnezeu. Departe de a fi evadare şi fugă, spiritualitatea reprezintă viaţa creştină firească, hărăzită să aducă în această lume prezenţa reală a lui Dumnezeu, care nu e din această lume.

Biserica Ortodoxă Română nu era imaculată, nepătată şi fără vicii. Departe de aşa ceva. Din fericire pentru Ortodoxie, ea nu a pierdut niciodată evidenţa prezenţei pure şi sacre a Sfântului Duh în Biserică. Această fidelitate discretă numai lui Dumnezeu, păstrată dincolo de decadenţa istorică (sau poate tocmai prin această decadenţă), a îngăduit ca răspunsul adus comunismului să fie total şi eficace. A fost de ajuns ca membrii Bisericii să se întoarcă spre Biserica lor pentru a fi regeneraţi prin Biserică, şi Biserica odată cu ei. Vechiul miracol al creştinismului devenea limpede pentru toţi: Biserica este indestructibilă, fiindcă poartă în ea însăşi duhul regenerării ei, care se numeşte Sfântul Duh şi care ridică Biserica, cu condiţia ca aceasta să i se restituie lui, şi nu altui duh”.

Textul este unic în literatura teologică românească prin complexitatea cu care este tratat subiectul, însă el poate fi încadrat într-o serie semnificativă de atitudini, opinii, contemporane sau exprimate mai târziu, fapt care arată că aceste idei nu sunt doar o reconstrucţie operată în chip individual de Andrei Scrima. De fapt, documentul este reverberaţia unui curent larg din Biserica Ortodoxă Română, în care s-a înscris şi patriarhul Justinian, care a considerat că cel mai bun răspuns dat comunismului este afirmarea şi trăirea valorilor credinţei.

Andrei Scrima şi prietenii de acasă

Legătura profundă a lui Andrei Scrima cu patriarhul şi cu fraţii întru credinţă din România este relevată şi de intensa corespondenţă cu ţara din perioada 1956-1959. O scrisoare adresată patriarhului Justinian, scrisă exact la un an de la plecarea din România, spune multe despre sentimentele de care era animat atunci părintele Scrima: „Un an poate fi nu numai un fragment de viaţă, ci o viaţă în sine, atunci când momentele lui sunt dominate de un sens unitar şi nu se desfăşoară la întâmplare: pentru mine, acest sens a fost, în vremea din urmă, simţul legăturii cu Biserica şi comunitatea mea ortodoxă, odată cu dorinţa de a le sluji prin tot ceea ce îmi sporea, în primul rând, orizontul meu propriu. Sunt dator, în mare măsură, Preafericirii Voastre, pentru această conştiinţă, prin tot ceea ce am înţeles în timpul şederii mele la Patriarhie, prin toată dragostea părintească pe care mi-aţi vădit-o după ce am plecat din ţară”. Aceste sentimente erau deplin împărtăşite de cei din ţară, pentru ei părintele Scrima reprezentând ochii care îi ajutau să vadă noi lumi, nebănuite în universul închis al României de atunci. În ceea ce-l priveşte pe patriarhul Justinian, acesta s-a îngrijit permanent ca Andrei Scrima să aibă tot ce-i trebuie, oriunde s-ar afla.

Un articol nefericit

Din păcate, lucrurile au fost departe de a avea o evoluţie lină. România se pregătea din 1957 pentru un nou val de represiune, una din ţintele principale fiind Biserica Ortodoxă. În acest context, la Paris, Olivier Clément publica un articol în care sintetiza o serie de discuţii avute cu un monah român (Andrei Scrima) despre renaşterea filocalică din cadrul Bisericii Ortodoxe Române, despre „Rugul Aprins” şi rolul pozitiv al patriarhului Justinian pentru viaţa Bisericii. Scrima discutase cu teologul francez aceste chestiuni fără intenţia de a le face publice, însă Clément le-a considerat atât de fascinate încât a luat decizia să scrie despre ele.

Scrima află de articol pe când era la Benares. Pierzându-şi instinctele din ţară, el este bucuros de acest material care punea într-o lumină nouă viaţa religioasă din România, trimiţând câteva exemplare din revistă la cei apropiaţi. Greşeală fatală, deoarece în România Securitatea veghea. Astfel, acest nefericit material a fost una din cauzele care au condus la arestarea lotului „Rugul Aprins” din vara anului 1958 şi izolarea patriarhului Justinian pentru o bună perioadă de vreme.

Lovitura a fost teribilă pentru Andrei Scrima. Cu prietenii arestaţi, fără o posibilitate de a mai comunica cu ţara, lipsit de sprijinul material care venea de la Patriarhie, el devine din acel moment un exilat. Nemaiputând rămâne în India, Scrima se întoarce la Paris, obţinând în 1960 cetăţenia franceză.

Lângă tronul Constantinopolului

În capitala Franţei îl va cunoaşte în 1961 pe patriarhul ecumenic Athenagoras, care îi remarcă calităţile, îl ia în preajma lui, îl face arhimandrit şi îi încredinţează misiuni deosebit de importante în dialogul pe care Constantinopolul îl iniţiase cu Roma.

Acest lucru nu putea scăpa autorităţilor de la Bucureşti. Din acest motiv, în 1961, autorităţile comuniste de la Bucureşti au cerut patriarhului Justinian să restabilească contactele cu Scrima, pentru a-l convinge să revină în România. Patriarhul s-a folosit de această oportunitate pentru a relua contactele cu vechiul său apropiat şi a încerca să repună pe picioare vechiul proiect pentru care îl trimisese pe Scrima în străinătate, de formare de cadre pentru Biserică în lumea liberă şi de găsire de puncte de sprijin pentru cei prigoniţi din interior. În timp, vechii prieteni eliberaţi au primit permisiunea să-l viziteze, mai târziu însuşi PF Justinian a putut să-l îmbrăţişeze personal.

Scrima a reacţionat faţă de noua situaţie sfâşiat între două sentimente: pe de-o parte, dragostea pentru Biserica lui şi pentru vechii prieteni, fapt care l-a făcut să intervină adesea în favoarea României la diferite instituţii şi congrese, şi, pe de altă parte, permanenta suspiciune că în spatele vechilor prieteni se află agenţii Securităţii. Corespondenţa purtată în anii ’60-‚70 stă sub semnul acestei sfâşieri şi tristeţi. Din cauza Securităţii, oamenii nu mai puteau fi prieteni ca odinioară.

Tristeţile unei întoarceri târzii

Poate cel mai greu i-a fost părintelui Scrima să afle de moartea patriarhului Justinian, mai ales că acesta, în ultimii ani ai vieţii, îl rugase adesea să revină în ţară pentru a-i fi sprijin la bătrâneţe, iar Biserica să nu rămână fără oameni vrednici. Andrei Scrima nu a avut puterea asta, însă, de la microfonul „Europei Libere”, care îl criticase de nenumărate ori pe cel numit „patriarhul roşu”, a rostit un emoţionant cuvânt funebru în care arăta: „Nu, patriarhul Justinian nu a uitat preţul înalt al slujirii lui. L-a împlinit cu simplitate şi bună credinţă”.

Abia după revoluţia din 1989, părintele Scrima a găsit puterea să revină în ţară, împlinindu-şi astfel misiunea care îi fusese încredinţată în 1956, anume aceea de a se întoarce îmbogăţit spiritual din lungul său drum iniţiatic, pentru a ajuta la refacerea unei Biserici afectate de atacurile ateiste desfăşurate timp de aproape jumătate de secol. În anii nebuni de după revoluţie, demersul său nu a fost înţeles foarte bine. Nici el poate nu a înţeles noua Românie care i se arăta după decenii de exil.

Andrei Scrima a trecut la cele veşnice când mai avea încă multe de spus, însă rămâne o prezenţă a Ortodoxiei româneşti contemporane, o mlădiţă a unui trunchi sfârtecat de multe încercări, însă mereu viu.