Poporul român binecredincios a ştiut dintotdeauna să primească şi să cinstească pe acei "sfinţi şi casnici" ai lui Dumnezeu care au venit pe meleagurile noastre pentru a zidi în sufletele oamenilor cuvântul Evangheliei şi jertfa crucii. Un astfel de om ales a fost Sfântul Ierarh Nifon, patriarhul Constantinopolului şi mitropolitul Ţării Româneşti.
Epopeea vieţii Sfântului Nifon a început departe de ţinuturile noastre, în inima Imperiului Bizantin, care începea să se stingă sub iataganele semilunii. S-a născut cu aproape două decenii înainte de căderea Constantinopolului în sudul Greciei, la Moreea, în ţinutul Peloponezului. Moreea era una dintre zonele cele mai aglomerate din bazinul mediteraneean. Nesfârşite corăbii alunecau pe talazul mării, cu pântecele pline de mirodenii, mătase, ţesături şi alte bunătăţuri din Orient, destinate lefegiilor bizantini, despoţilor greci şi, mai departe, curţilor europene. Aproape toată lumea se ocupa cu negustorimea, şi probabil că asta făcea şi familia pruncului Nicolae, căci de la Botez a fost pus sub protecţia marelui ierarh al Mirelor Lichiei. Însă corăbiile mai aduceau şi veşti teribile, veşti despre un nou pericol de la răsărit. Un pericol care nu va avea să-i lase niciodată în pace. Lumea grecilor era cucerită încet şi sistematic de imperiul osmanlâilor. Stindardul semilunii roşii se ridica deasupra polisurilor, care deveneau peste noapte raiale. Bisericile deveneau moschei.
Peregrin prin Albania, Bulgaria şi Athos
Nicolae, care de tânăr a înţeles că singura scăpare este "patria" lui Dumnezeu, a ales calea pribegiei şi a exilului. A trăit în Albania, la curtea despotului Gheorghi Kastrioti, la Ohrida, în Bulgaria, şi apoi la muntele rugăciunii şi al lacrimilor, la Athos. La Mănăstirea Dionisiu, închinată Sfântului Ioan Botezătorul, monahul Nifon a fost hirotonit diacon şi apoi preot. Căderea Constantinopolului din 1453 şi reconfigurarea Imperiului Bizantin într-un imperiu islamic au însemnat o lovitură puternică pentru viaţa bisericească, care trebuia susţinută de ierarhi rugători şi vrednici, modele duhovniceşti pentru credincioşi. Nifon a înţeles că rugăciunea neîntreruptă şi nevoinţa creştină, experienţe ale isihasmului athonit, pot furniza unei lumi răvăşite acea legătură vitală cu Dumnezeu care se cerea mult mai activă într-un context atât de grav.
Hirotonit ierarh în scaunul Sfântului Grigorie Palama
În 1483, Nifon a fost hirotonit arhiepiscop al Tesalonicului, în scaunul de unde cu aproape un veac şi jumătate în urmă păstorise Sfântul Grigorie Palama, primul care a prezentat într-o manieră sistematică învăţătura Bisericii despre isihasm şi lumina dumnezeiască necreată, desăvârşită cale de împărtăşire cu dumnezeirea. Peste trei ani, Nifon a fost ales Întâistătător al Bisericii Ortodoxe. Patriarhul de Constantinopol, după cucerirea şi disparţia Imperiului Bizantin, avea şi funcţia de etnarh, adică lider al tuturor creştinilor care se aflau pe teritoriul noului imperiu otoman. Sfântul Nifon era expus în felul acesta unor nenumărate abuzuri din partea sultanului şi a demnitarilor turci, pentru că orice nemulţumire legată de atitudinea creştinilor era răsfrântă asupra ierarhului. Din această cauză, Sfântul Nifon a fost alungat din scaun în anul 1488 de sultanul Baiazid II. După opt ani a fost numit iarăşi în aceeaşi funcţie din care a fost înlăturat în 1596 şi exilat la Adrianopol. Această practică a otomanilor, de a intercala perioadele de păstorire ale patriarhilor ecumenici, avea şi rolul meschin de a slăbi poziţia acestui scaun ierarhic şi de a discredita prestigiul şi autoritatea lui în faţa creştinilor.
De la Constantinopol la Târgovişte
La Adrianopol, Nifon s-a întâlnit cu domnitorul Valahiei, Radu cel Mare (1495-1508). Acesta, cunoscând viaţa ierarhului şi statura duhovnicească, l-a rugat să vină în Ţara Românească pentru a pune rânduială în viaţa bisericească. În anul 1500, fostul patriarh al Constantinopolului devine şi mitropolit al Ţării Româneşti. În timpul păstoririi sale în Valahia a convocat la Târgovişte un sinod în care s-a hotărât înfiinţarea Episcopiei Buzăului şi a Episcopiei Râmnicului. De remarcat la mitropolitul grec a fost şi osârdia cu care a propovăduit cuvântul lui Dumnezeu, cuvânt care era spre învăţare, dar şi spre mustrare, îndreptare şi îmbărbătare. În anul 1505, a plecat din Ţara Românească, amărât şi certat cu domnitorul Radu, şi s-a stabilit în Athos, mai întâi la Mănăstirea Vatopedu şi apoi la Dionisiu, unde a stat şi în tinereţea sa. La Athos, Sfântul Nifon a îmbrăcat haina umilă a călugărului şi a devenit un neostenit rugător şi nevoitor, astfel că a fost descoperit de Dumnezeu tuturor ca un părinte duhovnicesc şi om dăruit cu sfinţenia încă din timpul vieţii.
Rugător învăluit în lumina dumnezeiască
La Dionisiu, Sfântul Nifon a fost rânduit odată să păzească mănăstirea împreună cu un călugăr mai în vârstă, Petroniu. Noaptea, pe când bătrânul Petroniu s-a deşteptat pentru a-şi face canonul de rugăciune, nu departe de el, l-a zărit pe Sfântul Nifon stând la rugăciune, cu ochii şi mâinile înălţate spre cer, învăluit într-o lumină ce se înălţa şi strălucea în jurul său. Această întâmplare demonstrează că Sfântul Nifon, ca şi Sfântul Grigorie Palama şi Sfântul Cuvios Calist Patriarhul, a fost un isihast, un practicant al rugăciunii inimii. Autoritatea duhovnicească a sfântului ierarh a fost descoperită în chip minunat între călugării de la Dionisiu, unde ca un simplu monah făcea ascultări diferite, toate însă cu smerenie şi dragoste. Într-o noapte, egumenului mănăstirii i s-a arătat Sfântul Ioan Botezătorul, care i-a spus: "Adună toată frăţimea şi ieşiţi întru întâmpinarea patriarhului Nifon, căci este de-ajuns atâta smerenie pe care a arătat-o ca un simplu monah, ca să nu vă păgubiţi mai mult!" Deşteptându-se egumenul, a bătut toaca, a adunat obştea şi le-a spus tuturor cine este Nifon. Când s-a întors Sfântul Nifon în mănăstire de la slujirea sa, părinţii l-au întâmpinat cu făclii şi tămâieri, făcându-i metanii şi cerându-i binecuvântare. Sfântul le-a spus: "Părinţi şi fraţi ai mei, pentru aceasta m-a ascuns pe mine Dumnezeu în acest loc mântuitor de suflet, că eu m-am rugat de El să mă izbăvească de grijile lumii şi să fiu miluit în ziua cea mare a judecăţii, că dacă nu ne vom lepăda de părinţi şi de fraţi, de rudenii şi de toată mândria acestei lumi, după cum ne-a poruncit Hristos, nu suntem vrednici să-i urmăm Lui". La scurt timp după această întâmplare, Sfântul Nifon a trecut la Domnul.
Prima canonizare din Ţara Românească
La 16 august 1617, patriarhul Teolipt al Constantinopolului, împreună cu mitropolitul Ţării Româneşti, l-a trecut în rândul sfinţilor pe Cuviosul Ierarh Nifon, aceasta fiind prima canonizare care s-a făcut pe pământ românesc. Capul şi o mână a Sfântului Nifon au fost dăruite de călugării de la Dionisiu domnitorului Neagoe Basarab, care le-a aşezat spre cinstire la Mănăstirea Curtea de Argeş. În timpul canonizării, moaştele Sfântului Nifon au fost aşezate pe mormântul domnitorului Radu cel Mare, în semn de împăcare şi dezlegare a răutăţilor omeneşti care i-au separat pe cei doi.
