„Poporul român n-a asuprit niciodată pe nimeni, ci a crescut, s-a întărit şi s-a ridicat deasupra, cu toate că mereu a fost asuprit de alţii. El are deci fireasca menire de a-i aduce omenirii un mare serviciu, stabilind forma raţională pentru paşnica şi rodnica lucrare împreună a oamenilor ce fac parte din deosebite popoare. Menirea aceasta nu o va împlini făcându-le altora nesuferită viaţa, nici risipindu-şi puterile în zadarnice silinţe de a desfiinţa alte popoare, ci ducând mai departe lucrarea pornită de înaintaşii săi şi dezvoltându-se potrivit cu firea sa“, nota în Amintirile sale Ioan Slavici. Acesta este unul dintre cei mai importanţi scriitori români şi totodată un iubitor al neamului său.
Într-o vreme în care mulţi români sunt desconsideraţi şi puşi în rândul unui neam rău, exemplul lui Slavici trebuie să ne ridice puţin moralul. Prin vieţile scriitorilor români, prin operele lor s-a creat o cultură cu neputinţă de neglijat şi pe care suntem datori să o descoperim şi în privinţa căreia trebuie să fim fericiţi că o avem. Ioan Slavici s-a născut într-o comună, Şiria, situată în apropiere de oraşul Arad, fiind al doilea dintre cei cinci copii ai familiei. Pe 18 ianuarie 1848, în anul revoluţiei popoarelor, Slavici vedea pentru prima dată lumina zilei. În copilărie era foarte ataşat de bunicul adoptiv din partea tatălui, un om evlavios, care l-a iniţiat pe micul Ioan în tainele credinţei ortodoxe. „Acasă, ochii tuturor erau îndreptaţi asupra bunicului meu adoptiv din partea tatei, un cărvunar rămas din timpul lui Bonaparte, care, şi după 1860, om trecut de 70 de ani, păstra cu sfinţenie portul tinereţilor sale, păr lung împletit în coadă şi prins în pieptene de baga, pălărie cam înaltă şi cu boruri late, gheroc de postav măsliniu, cu pulpanele până la genunchi, băţ lung cu mânerul de argint şi pantofi cu cataramă mare. Îndată ce am ajuns să umblu, mă lua de mână şi mă ducea la biserică, unde-şi avea locul în cea dintâi strană din dreapta şi ţinea să rostească în timpul slujbei «Crezul» şi «Tatăl nostru». Mângâierea bătrâneţilor lui era gândul că o să iasă din mine un cărturar de frunte, şi-mi spunea serile poveşti, mă învăţă mai târziu să citesc Apostolul, mă punea să citesc Alexandria, Isopia şi alte cărţi de pe timpul acela, iar în urmă, când eram de zece ani, a stăruit să fiu hirotonit citeţ“ („Amintiri“, Editura Viitorul Românesc, Deva, 1994, p. 25). Slavici nu şi-a dezamăgit nici un moment bunicul, devenind un scriitor emblematic pentru perioada sa.
Întâlnirea cu Eminescu
După absolvirea liceului la Satu Mare, Slavici se înscrie la Facultatea de Drept şi Ştiinţe din Budapesta. Din cauza condiţiilor materiale precare ale familiei, este nevoit să renunţe şi să se reîntoarcă acasă, în Şiria. La 21 de ani este încorporat în armată şi pleacă la Viena, unde audiază, paralel, şi cursurile Universităţii de Drept de aici. Acum îl cunoaşte pe Eminescu, de care îl va lega o sinceră şi caldă prietenie. Asemenea lui Vlahuţă sau Creangă, Slavici a fost mai mult decât un apropiat al lui Eminescu, a fost un adevărat protector al acestuia. L-a găzduit în propria casă şi i-a plătit datoriile în câteva rânduri. „Eram în multe privinţe foarte deosebiţi unul de altul şi am fost cu toate acestea buni, în mai multe rânduri chiar nedespărţiţi prieteni; de aceea mi-a fost totdeauna greu să vorbesc despre dânsul, căci nu puteam să fac aceasta fără a vorbi despre mine însumi. (...) Mie nu mi-a fost Mihai Eminescu poet, nici, în genere, scriitor, ci om sufleteşte apropiat, pe urma căruia am avut multe zile de mulţumire senină şi povăţuire în cele literare. Ani de zile de-a rândul nu am publicat nimic mai înainte de a-i fi citit şi lui ceea ce am scris, căci mulţumirea mea era să-l văd pe el citind cu mulţumire cele scrise de mine“ („Amintiri“, p. 24). Influenţa lui Eminescu asupra lui Slavici a fost destul de mare, dat fiind că nu s-au întâlnit doar la nivel literar, ci şi la nivel sufletesc. Au fost mai întâi prieteni, abia apoi scriitori, nevrând ca între ei să existe vreo dispută privind întâietatea literară. Un exemplu aproape unic.
Redactorul inspirat
După întoarcerea de la Viena, Slavici a activat o vreme ca arhivar la Oradea. În scurt timp, însă, şi-a dat seama că această activitate îi diminuează posibilitatea extinderii talentului său literar, aşa că a ales o meserie care să îi permită să rămână în contact cu viaţa literară: jurnalismul. Paralel cu această activitate, Slavici a predat Limba română la Liceul „Matei Basarab“. Prima dată a activat în redacţia Ziarului „Timpul“, la conducerea căruia a ajuns în scurt timp, apoi a fondat el însuşi o publicaţie la Sibiu, „Tribuna“. Începând cu 1893, îl găsim în redacţia Ziarului „Corespondenţa română“, pentru ca, peste doar câteva luni, să apară drept redactor al Revistei „Vatra“, editată împreună cu Caragiale şi Coşbuc. În 1897 fondează o nouă publicaţie, „Tribuna poporului“, la Arad. După câteva luni, se mută din nou în Bucureşti, unde lucrează la Ziarul „Minerva“, iar în scurt timp, se mută la „Ziua“. Va mai activa până la trecerea la cele veşnice la încă două ziare: „Gazeta Bucureştiului“ şi „Adevărul literar şi artistic“. În total, Slavici a colaborat cu opt publicaţii şi a fondat trei dintre ele. Un adevărat record jurnalistic.
Greutăţile unui om modest
Din cauza convingerilor politice, Slavici a fost întemniţat de două ori, de fiecare dată pentru câteva luni. Prima oară lucrul acesta s-a petrecut în 1888, când autorităţile austro-ungare au considerat un articol scris de Slavici în „Tribuna“ drept „agitator“. A doua oară, sentinţa a fost mult mai lungă: cinci ani de temniţă. Slavici scrisese câteva articole în favoarea părţii germane, în timpul Primului Război Mondial. După încheierea acestui conflict armat, Slavici a fost condamnat, împreună cu Tudor Arghezi, la închisoare. Avea 71 de ani, iar lucrul acesta a contat enorm. S-a promovat o campanie de presă în favoarea eliberării amândurora, iar la sfârşitul anului 1919, după doar câteva luni de temniţă, au fost puşi în libertate. Pe 17 august 1925, Slavici deceda la Crucea de Jos (în apropiere de Panciu), în casa fiicei sale, Lavinia. A fost înmormântat la Schitul Brazi, aflat lângă localitatea menţionată anterior.
Familia română
Pentru Slavici, familia a reprezentat legământul esenţial al unui neam. Doar având o familie normală şi încercând să păstrezi respectul faţă de strămoşii tăi, poţi spune că îţi onorezi neamul din care faci parte. „Familia este cheagul social şi simţământul familiar este obârşia celui patriotic. De când trăiesc oamenii pe faţa pământului, totdeauna şi pretutindeni s-au bucurat de obşteasca iubire şi de încredere cei ce ca fii, ca soţi, ca părinţi şi ca fraţi au fost oameni cumsecade, şi dispreţuiţi, urgisiţi, osândiţi cu toată asprimea au fost cei ce şi-au nedreptăţit părinţii, soţia, copiii, ori fraţii, i-au minţit, i-au amăgit, i-au înşelat, ori i-au asuprit în orişice fel“ („Amintiri“, p. 4). Dacă nu avem grijă de propriile familii, atunci nu vom reuşi să ne dezvoltăm propria persoană aşa cum trebuie. „Chiar dacă familia din care facem parte este destrămată şi în mijlocul a numeroase furtuni şi necazuri, trebuie să încercăm pe cât posibil să îi păstrăm unitatea. Omul creşte din suferinţă, orice durere asumată este o nouă naştere, iar orice răzvrătire o nouă moarte. Preţuirea strămoşilor de aici îşi are izvorul din respectul faţă de propria familie. Cine îşi va preţui neamul, dacă îşi dispreţuieşte familia? Tot atât de puţin se va încumeta vreunul să spună că e vrednic de laudă cel lipsit de pietate către răposaţii săi părinţi, buni şi străbuni, ori cel ce, prin faptele sale, prin felul său de a vieţui, îşi face familia fie de ruşine, fie urgisită. E în firea lucrurilor ca fiecare să-şi dea silinţa de a ridica vaza şi buna stare a familiei sale, şi cel lipsit de silinţa aceasta e deopotrivă cu ramura uscată a arborelui“ („Amintiri“, p. 4). Slavici ne îndeamnă să nu uităm cine suntem şi să nu dispreţuim menirea poporului român, „menire pe care nu o va împlini făcându-le altora nesuferită viaţa, nici risipindu-şi puterile în zadarnice silinţe de a desfiinţa alte popoare, ci ducând mai departe lucrarea pornită de înaintaşii săi şi dezvoltându-se potrivit cu firea sa“ (Amintiri, p. 7).
