Viaţa bucureşteanului în Micul Paris ţine de extreme. Unii, săraci şi muncind în cele mai grele şi nebănuite munci, alţii - cum erau doamnele, în rochii cu crinolină şi domnii cu baston şi pălărie - se bucurau de roadele muncii lor. Ciudatele meserii ale bucureştenilor, la care azi nici nu visăm să fi existat vreodată, au apus odată cu modernizarea oraşului şi cu noile invenţii tehnice.
Din a doua jumătate a veacului al XVI-lea, Bucureştiul capătă avânt economic. Meşteşugarii sunt din ramurile cele mai diverse: potcovarii, croitorii, cizmarii, cojocarii, casapii (măcelarii), brăgarii (giuvaergii), zlătarii şi zugravii, bărbieri, băiaşi etc. Ei îşi ofereau serviciile pe uliţe sau în mahalalele denumite uneori după felul principal de meşteşug înfiripat acolo. Apar prăvăliile în care se desfac produsele, iar mai târziu, în secolul al XVII-lea, apar căldărarii, lăcătuşii, sârmarii, tunarii (turnători de tunuri de aramă), apar calapodarii, pietrarii şi cărămidarii. Pentru prelucrarea pieilor întâlnim cavagiii, apar pânzarii, postăvarii şi păpuşarii (păpuşarii făceau sfoara necesară caiacurilor de pe Dunăre), brutarii şi bucătarii.
Mahalale după bresle
Înfiinţarea tiparniţei Mitropoliei din Bucureşti la 1678 face să apară gravorii şi tipografii. După felul meşteşugurilor, mahalalele capătă nume folositoare: mahalaua săpunarilor, mahalaua măcelarilor, uliţa căldărarilor, uliţa zlătarilor, uliţa bărbierilor şi pitarii (de la pită) aveau renumele stabilit pe mahalale cum era, de pildă, Mihalache Pangăr, în mahalaua Fântânii Boului.
Mărfuri alese din străinătate
Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, bogaţii Bucureştiului puteau cumpăra de la negustori mărfuri mai alese şi sofisticate: cuţite de Danzig, oglinzi din Veneţia, mătăsuri, postavuri de Flandra, sobe de tuci. Călătoriile negustorilor se numeau taxiduri, durau cam trei luni şi aproape toţi treceau prin Viena. Cererea tot mai mare de mărfuri nu se putea baza doar pe vechiul Lipscani, aşa că apar firme care preiau negoţul la o scară mai mare, în special din Braşov şi Sibiu. Apar vinurile apusene, cafeaua de Olanda, muselina engleză, pânzeturi de Linz, ceara roşie pentru sigilii, trăsurile luxoase, sfeşnice de argint. Din Rusia apar blănurile, indispensabile boierilor care ieşeau în lume.
Masalagiii aprindeau lumina în oraş
George Potra în "Bucureştii de altădată" ne spune că până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, oraşul nu era luminat pe timpul nopţii. De când se lăsa seara, pe străzile unde se aflau casele boiereşti, se aflau şomoioage îmbibate cu păcură care luminau trăsurile care ieşeau sau intrau în curţi, numite masalale. Masalagiii însoţeau trăsurile noaptea când boierii întârziau pe la vreo sindrofie sau când veneau din provincie. Hanurile sau cârciumile erau luminate de lumânări de seu spre deosebire de mahalalele periferice care erau cufundate într-un întuneric pe care doar vocile străjerilor îl mai pătrundeau. La evenimentele importante, pe uliţele oraşului se puneau butoaie cu păcură aprinsă ca să lumineze drumul invitaţilor.
Din secolul al XIX-lea, iluminatul public se face cu lumânări din seu puse la anumite intervale, apoi au apărut felinarele la care se foloseau untdelemnul şi untura de peşte. Felinarele erau supravegheate, în general, de oamenii care făceau şi straja de noapte. Din 1857 se foloseşte petrolul ca sursă de iluminare pentru un număr restrâns de 16 lămpi, iar din 1860 numărul lămpilor se măreşte constant. Lumina electrică apare în 1882, când se montează la Palatul Regal, la Teatrul Naţional şi în Cişmigiu primele instalaţii.
