O replică ortodoxă la volumul lui Emil Cioran „Lacrimi și Sfinți“

O temă de studiu deosebit de fertilă atât în perspectivă teologică și spirituală, cât și în perspectivă generos culturală este aceea a influențelor întâlnirilor Rugului Aprins, mai ales ale celor petrecute într-un cadru organizat, la Mănăstirea Antim (1945-1948), asupra creației participanților. Viața acestora a fost indubitabil marcată de comuniunea întru Hristos trăită atunci, cum se poate constata dacă le vom studia biografia, mai ales cea a membrilor emblematici. Dar despre creația spirituală, științifică și culturală a acestor perso­nalități se vorbește de obicei separat, uitân­du-se esențialul: începând din anii ’40 ai secolului trecut, cu câteva excepții, au făcut parte dintr-o comunitate ortodoxă, au fost marcați - definitiv - de același duh al Rugului Aprins...

Am arătat în articolul precedent cum, într-una dintre întâlnirile Rugului Aprins, profesorul Alexandru Mironescu conferențiază despre cartea aflată pe masa sa de lucru pe-atunci (1948), intitulată Kairos. Extemporal la istorie, și că era deschis oricăror observații critice, pentru a redacta forma finală a textului. Iată de ce eseul despre care vom vorbi astăzi îl putem considera, la fel, trecut prin sita critică a apropiaților întru Rugul Aprins. Fiindcă este vorba despre un răspuns creștin-ortodox la un volum care, precum un cutremur, a generat câteva replici în timp: Lacrimi și Sfinți, de Emil Cioran.

În plină desfășurare a întâlnirilor Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim, la sugestia lui Sandu Tudor, Alexandru Mironescu scrie o mărturie esențială despre începuturile acestei mișcări cultural-duhovnicești, în eseul intitulat „Calea către inima mea”, redactat între 20 și 30 august 1947. Ulterior, întâlnirile Rugului Aprins au fost oficial interzise la Mănăstirea Antim, iar protagoniștii urmau să se revadă de câteva ori la Mănăstirea Plumbuita, unde ajunsese stareț Părintele Sofian Boghiu, apoi, până în 1958, în locuințele câtorva dintre ei, precum: Olga Greceanu, Constantin Joja, Vasile Voiculescu și mai ales Alexandru Mironescu.

În anul 1949, profesorul Mironescu scrie consistente replici în cheie creștin-ortodoxă la eseurile lui Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc (București, 1944), și Emil Cioran, Lacrimi și Sfinți (București, 1937). La apariția volumului Lacrimi și Sfinți, Emil Cioran era deja plecat din țară, dar îndrăznelile sale la adresa credinței ortodoxe, privitoare la Biserică mai ales, au fost adesea remarcate în presa vremii. Despre pesimismul și stilul său literar inimitabil, regăsit inclusiv în Lacrimi și Sfinți, au scris: Mircea Eliade, Pompiliu Constantinescu, Pericle Martinescu etc. Dar, poate mă înșel, nici o voce importantă dinlăuntrul Bisericii nu a dat vreo replică - în acei ani - la Lacrimi și Sfinți. Replica lui Al. Mironescu a fost publicată însă mult mai târziu, laolaltă cu celelalte eseuri sus-amintite, în volumul intitulat Calea inimii. Eseuri în duhul Rugului Aprins (Editura Anastasia, 1998).

Așa cum am subliniat în prefața celei de-a doua ediții (Editura Humanitas, 2019), Alexandru Mironescu face o mărturie de credință în eseurile acestei cărți, iar aceasta, dincolo de valoarea documentară, este prima calitate a paginilor respective. Un om de știință care redescoperă ortodoxia, bun cunoscător al filosofiei, și care ne oferă o perspectivă creștină lecturilor din Cioran ori din Noica. Dar metoda autorului nu este nicidecum obositoare, nu poate fi încadrată în patologia și bolile de adolescență ale proaspăt convertiților. Poate tocmai datorită formației sale științifice, poate grație vocației de magistru pe care a demonstrat-o toată viața - inclusiv în închisoare -, eseurile și meditațiile lui Mironescu sunt atrăgătoare, conving, dezvoltă o logică bine ancorată în ceea ce notează undeva drept „arta de a trăi”.

„Talant în nisip” este răspunsul mărturisitorului Alexandru Mironescu la Lacrimi și Sfinți. Așa cum se proceda încă, într-o sănătoasă tradiție culturală a unui „spațiu de ospitalitate” (Anca Manolescu), acest eseu a fost citit și câtorva prieteni, în mod cert, manuscrisul ori dactilograma au circulat. Uneori, prietenii făceau sugestii binefăcătoare textului, astfel încât eseul de față ar putea fi socotit chiar o replică a grupului Rugului Aprins la Lacrimi și Sfinți...

Al. Mironescu precizează că nu l-a cunoscut personal pe E. Cioran, chiar dacă aveau prieteni comuni și au semnat uneori împreună în aceleași periodice („Floarea de Foc”, „Vremea” etc.). Nu știm dacă Cioran (1911-1995), aflat deja la Paris, a ajuns să citească eseul „Talant în nisip”, publicat abia în anul 1998.

Profesorul Al. Mironescu este efervescent în acest lung eseu - peste jumătate din mărimea volumului Lacrimi și Sfinți! -, atacă din multiple poziții și se întreabă: „cum e cu putință ca Cioran, care se exprimă aproape numai în paradoxuri, să fie atât de neînțelegător față de valorile vieții și ale spiritului care realmente sunt paradoxale?”. Și ajunge la una dintre concluziile previzibile, de bun-simț pentru un creștin: „Din «Lacrimi și Sfinți» nimeni nu poate renaște. În ea e o falsă fierbințeală, o răvășeală din care, până la urmă, cititorul rămâne cu mâinile goale, cu inima și mintea pustiite. Cioran nu poate, pe calea aceasta, să ajungă la lucrurile duhovnicești, către care în aparență pare că aspiră, căci, iar contrar aparențelor, el e mereu triumfător, el biruie mereu. El e în starea aceea de inaptitudine totală față de valorile duhului. El e suprasaturat de orgoliu...”

În cheie creștină, desigur, soluția nu poate fi decât smerenia, susține profesorul. Aceasta este, rezumată pe scurt, hermeneutica lui Al. Mironescu la Lacrimi și Sfinți: înțeleaptă, previzibilă, chiar dacă argumentată abundent, uneori prolix, pe zeci de pagini...

Neîndoielnic că distanța în timp față de un volum care a produs atâtea valuri aduce astăzi alte valențe. De pildă, unul dintre tinerii exegeți români ai lui Cioran, ca să rămânem pe plaiuri ortodoxe, aduce un bemol și perspective noi, tonice, chiar dacă paradoxale: „Cioran apăruse pentru mine exact sub chipul acelui «incrédule convertisseur» [misionar lipsit de credință] de care vorbea Patrice Bolon; iar cartea, cu adevărat «cea mai religioasă din Balcani», după cum avea s-o prezinte autorul însuși. Am trăit experiența unei străfulgerări luminoase și, oricât ar părea de ciudat, când am dat ultima pagină, credeam deja în acel Dumnezeu al lacrimilor și al dragostei nemăsurate” (vezi Nicolae Turcan Cre­dința ca filosofie. Marginalii la gândirea Tra­diției, Editura Eikon, 2011, p. 22). „Argumentul Cioran își găsise astfel împlinirea”, mărturisește teologul ortodox și profesorul de filosofie clujean Nicolae Turcan.

Așadar, volumul Lacrimi și Sfinți poate atrage și noi forme de cateheză, noi forme omiletice, mereu surprinzătoare convertiri, fiindcă, în pofida tumbelor stilistice și arabescurilor datorate geniului său literar, orice se poate spune despre Cioran, dar niciodată că ar lăsa indiferent vreun cititor.