Părintele Alexander Schmemann: „Fără bucurie, smerenia şi rugăciunea sunt lipsite de har“

După Revoluţia din 1917, multe familii ruseşti şi-au părăsit patria, luând calea pribegiei. În Estonia anului 1921, într-una dintre aceste familii de emigranţi, s-a născut Alexander Schmemann, unul dintre cei mai remarcabili reprezentanţi ai teologiei ortodoxe în Occident.

Deşi s-a simţit întotdeauna fiu al poporului din care provenea, Alexander Schmemann nu a vizitat niciodată Rusia, din dispreţ faţă de regimul comunist.

După şapte ani petrecuţi în Estonia, familia Schmemann a plecat în Franţa, la Paris, unde Alexander a urmat studiile secundare.

Religiozitatea lui începe să se manifeste cu putere, tânărul licean partipicând la Liturghia de la catedrala „Alexander Nevsky“, unde frumuseţea cu care erau ţinute slujbele îl copleşea.

Student şi profesor, la „Saint Serge“

Începutul celui de-al doilea Război Mondial l-a găsit ca student la Institutul Teologic „Saint Serge“ din Paris, unde mai târziu, a şi predat ca lector la catedra de Istorie Bisericească, dornic să aprofundeze situaţia Bisericii în secolul al XX-lea care, în diaspora, părea să fie în dezacord cu unitatea ecleziologică a Bisericii Universale. Studiile filologice făcute la Sorbona i-au adus acurateţea în exprimare şi au mijlocit contactul cu poezia franceză. În 1946, a fost hirotonit ca preot la parohia rusească din Clamart, unde a rămas cincisprezece ani. După ce a obţinut titlul de doctor în Teologie la Paris, părintele Schmemann a părăsit Europa, stabilindu-se în Statele Unite, unde a preluat conducerea Institutului Teologic „Sfântul Vladimir“ din New York, al cărui decan a rămas timp de douăzeci de ani. Aici, el a predat, pe lângă Istoria Bisericească, şi cursuri de Liturgică şi Pastorală. Respectat şi iubit de studenţii săi pentru stilul său oratoric şi exprimarea vie şi spirituală a ideilor, părintele Alexander Schmemann a rămas în amintirea celor ce l-au văzut şi ascultat datorită viziunii sale asupra culturii contemporane a vieţii Bisericii şi a Liturghiei.

„Religia a devenit sinonimă cu o sobrietate incompatibilă cu bucuria“

În toate prelegerile sale, profesorul Schmemann a căutat să adâncească înţelegerea Ortodoxiei, pe care a văzut-o drept calea firească o omului spre Dumnezeu. Aflat mereu printre studenţi, majoritatea din ei de origine americană, neancoraţi într-un mediu religios autentic, părintele Schmemann i-a îndrumat în aprofundarea învăţăturii dogmatice a Bisericii, pe care fiecare credincios este dator să o trăiască fără crispare. Despre atmosfera de la şcoală, decanul Institutului „Sfântul Vladimir“ nota în 1976, în Jurnalul său: „Din punctul meu de vedere, jumătate din studenţi sunt periculoşi pentru Biserică - psihologia lor, tendinţele lor, un fel de obsesie continuă pentru ceva. Ortodoxia pe care aceşti studenţi, în mod conştient sau inconştient, o susţin este denaturată, îngustă, emotivă (…). Ceea ce lipseşte este «bucuria şi pacea în Duhul Sfânt.» Fără bucurie, smerenia şi rugăciunea sunt lipsite de har, deoarece puterea lor stă în bucurie. Religia a devenit sinonimă cu o sobrietate incompatibilă cu bucuria. Ea este, aşadar, neputincioasă. Oamenii aşteaptă de la religie (creştină) răspuns, linişte, sens, iar sensul e bucuria. Acesta este răspunsul ce cuprinde în el toate răspunsurile.“

Cuvintele lui Schmemann despre omul modern şi graba lui de a face cât mai multe lucruri deodată ne dezvăluie analiza atentă pe care acesta a făcut-o societăţii secolului al XX-lea. Decanul de la „Sfântul Vladimir“ socotea că greşeala majoră este identificarea vieţii cu activismul, cu gândirea. De aici se naşte incapacitatea de a „trăi“ pur şi simplu, adică de a simţi, de a preţui, de a trăi viaţa ca dar veşnic: „Eroarea fundamentală a omului contemporan este credinţa lui că, datorită tehnologiei, poate economisi timp, când, de fapt, este imposibil. Omul devine sclavul muncii lui tot mai intense. Este nevoie de ritm, de detaşare, de încetineală. De ce nu reţin studenţii tot ce li se predă? Deoarece nu au timp să devină conştienţi, să revină la ceea ce au auzit, să le pătrundă cu adevărat în minte. Un student al zilelor noastre înregistrează cunoştinţe, dar nu le asimilează; în consecinţă, aceste cunoştinţe nu «produc» nimic. O ploaie torenţială este mult mai puţin folositoare, la vreme de secetă, decât o ploaie măruntă, îndelungată! Dar ne aflăm mereu sub o ploaie torenţială - de informaţii, rapoarte, cunoştinţe, discuţii etc. Şi toate acestea zboară în jurul nostru, fără să rămână în noi, fiind date imediat la o parte de următorul torent.“

„Când intrăm în Biserică, intrăm în cer“

Ca unul dintre liturgiştii consacraţi ai secolului trecut, părintele Schmemann a abordat în cărţile sale subiecte generoase cum ar fi: Sfânta Liturghie, Euharistia, Biserica.

În lucrarea „Euharistia - Taina Împărăţiei“, el subliniază că „Euharistia, prin ea însăşi, este încununarea şi împlinirea Liturghiei, după cum Liturghia este încoronarea şi împlinirea întregii credinţe, a întregii vieţi şi trăiri a Bisericii.“ Când intrăm în Biserică, depăşim spaţiul acestei lumi şi intrăm în cer. În Biserică, descoperim o altă mâncare (Euharistia), o altă vedere (icoana), un alt cuvânt (Cuvântul lui Dumnezeu), şi o altă lume (împărăţia lui Dumnezeu). „Euharistia - spune părintele Schmemann - este participarea în împărăţie ca prezenţă a Domnului Înviat şi dătător de viaţă. Nu este repetarea apari-ţiei ori a venirii Lui în lume, ci ridicarea Bisericii la slava Lui cerească.“

Frica de Dumnezeu

Lumea actuală, dominată de o gândire care judecă totul în funcţie de valorile: succes, siguranţă, bunăstare, concurenţă, profit, este una ancorată mai mult în „spiritul veacului“, decât în „duhul Evangheliei“. „Oamenii au încetat de a mai crede… nu în Dumnezeu sau în zei, ci… în moarte, în moartea veşnică, în iminenţa ei. Astfel, ei nu mai cred în mântuire. Înţelegerea de astăzi a religiei ca o realizare de sine este destul de ieftină. Sunt eliminaţi, pe rând, diavolul, iadul, păcatul şi nu mai rămâne nimic altceva decât consumul de bunuri. Există, acum, în lume, mai multă frică decât oricând, însă nu este «frica» de Dumnezeu.“

„Să adunăm viaţă pentru eternitate“

Îndemnul pe care ni-l lasă tuturor părintele Alexander Schmemann este unul optimist, încurajator: „Să adunăm viaţă pentru eternitate, adică să ne trăim viaţa ca şi cum ar fi veşnică. Să semănăm lucrurile noastre astfel încât, «dincolo», să răsară indestructibile. Dar putem alege să trăim «adunând moarte», să trăim «după pofta trupului şi a ochilor şi după trufia vieţii» (I Cor. 2, 16), care este deja un chin, deja moarte. Ne putem înrobi activităţii cotidiene, ne putem seca inima ori să slujim idolilor…“

Pentru un emigrant care nu a văzut niciodată ţara de origine a părinţilor săi, sentimentul dorului de „acasă“ era unul foarte intens. În discuţiile cu Soljeniţân, Schmemann nu a fost de acord cu viziunea naţionalistă a acestuia, care avea ca motto cuvintele „doar Rusia“, propunând o altă perspectivă: „Hristos nu a avut o casă a Lui nu pentru că ar fi dispreţuit bucuriile simple - a avut şi El o copilărie, o familie, o casă -, ci pentru că El se simţea acasă pretutindeni, în lumea pe care Tatăl Său o făcuse «casă» omului. Biserica este casa noastră şi casa lui Dumnezeu, iar cea mai profundă experienţă a Bisericii este cea a unei case.“

▲ Sărbătoarea, „justificarea muncii“

Pentru a înţelege adevărata natură şi „funcţie“ a sărbătorilor, trebuie să ne amintim că creştinismul s-a născut şi a fost propovăduit la început în cadrul unor culturi în care sărbătorile şi celebrările erau o parte organică şi esenţială a întregii concepţii despre lume şi a modului de viaţă. Pentru omul din trecut, o sărbătoare nu era ceva accidental şi „adiţional“: ea era modul său de a da sens vieţii sale, de a o elibera de ritmul animalic al muncii urmate de odihnă. O sărbătoare nu era o simplă „pauză“ într-o viaţă de muncă, altfel lipsită de sens şi grea, ci o justificare a acelei munci, rodul ei, transformarea ei sacramentală în bucurie şi, deci, în libertate. Creştinii au dat un sens nou sărbătorii, transformându-i conţinutul, trecând-o cu tot ceea ce aparţinea omului „natural“, prin moarte şi înviere. (…) Creştinismul a însemnat revelarea bucuriei şi dăruirea ei. Această bucurie este bucuria cea curată, pentru că nu depinde de nimic din această lume şi nu constituie răsplata pentru ceva meritat de noi. Ea are singura putere cu adevărat transformatoare din această lume, fiind pecetea Duhului pe viaţa Bisericii.

Paştile nu sunt comemorarea unui eveniment, ci - în fiecare an - plinirea timpului însuşi, a timpului nostru real. Pentru că noi trăim încă în aceleaşi trei dimensiuni ale timpului: în lumea naturii, în lumea istoriei, în lumea aşteptării. În fiecare dintre acestea, omul se află într-o tainică căutare a bucuriei, a unui sens şi a unei desăvârşiri absolute, a unei maxime împliniri, pe care nu o găseşte. Timpul întotdeauna ţinteşte spre o sărbătoare, spre o bucurie, pe care prin sine nu o poate oferi sau realiza. Aflat atât de mult în căutarea sensului, timpul devine însăşi forma şi imaginea lipsei de sens. Dar, în noaptea Paştilor, sensul ne este dat. Şi nu ne este dat pe calea unei „explicaţii“ sau a „comemorării“, ci ca darul bucuriei înseşi, bucuria părtăşiei la timpul cel nou al împărăţiei.“ (Alexander Schmemann - Pentru viaţa lumii, EIBMBOR, 2001)