Pascal sau pariul credinţei în modernitate

Pascal rămâne spiritul care caută şi află pe Dumnezeul-foc mistuitor al inimii omului, pe Dumnezeul mângâietor al neputinţelor lui, în care omul îşi găseşte toată fericirea şi adevărul deplin. El demonstrează că, într-adevăr, credinţa în Dumnezeul cel viu şi personal este nu doar posibilă în modernitate, ci că ea potenţează la maximum modernitatea, revelând subiectului gânditor identitatea sa profundă, dimensiunea sa plenară. Acesta este sensul apologiei sale. A-l citi pe Pascal, a-l înţelege, înseamnă a-l urma pe calea unei autentice experienţe de sine, în care credinţa şi modernitatea se purifică, se aprofundează şi se completează reciproc, într-o întâlnire a imensităţilor.

Unii oameni nu doar au un destin, ci ei înşişi sunt un destin. Destinul nostru, al tuturor. Ceea ce ei trăiesc şi spun ne angajează pe toţi. Ei ne deschid viitorul. Şi paradoxul este că aceşti oameni prefigurează destinul nostru în măsura în care sunt în modul cel mai autentic ei înşişi. Experimentează ca într-un laborator secret în ei înşişi ceea ce trebuie să devină pentru mulţi din apropiaţii lor un drum al adevărului şi al libertăţii. Pascal este unul dintre aceşti oameni.

Autorul Cugetărilor apare la o primă lectură nu ca un om al trecutului, apărând ideile unor vremi revolute, ci mai degrabă ca un om al viitorului. Cum prefigurează destinul lui Pascal pe al nostru? Ce lumină emană din el pentru noi astăzi?

Pascal nu este omul unui anume sistem de gândire, ci al unei experienţe care face să spargă toate sistemele. Pascal este un om care a făcut experienţa lui Dumnezeu. Nu doar o vagă apropiere mistică, ci o întâlnire a lui Dumnezeu celui viu şi personal al Scripturii, el a fost prins de Dumnezeu, ars de iubirea lui Dumnezeu cel apropiat şi totodată ascuns al proorocilor. Or, această experienţă el a făcut-o în contextul modernităţii care tocmai se năştea, cu sensibilitatea şi exigenţele unui om care pe neaşteptate a schimbat universul.

La confruntarea dintre două lumi

Viziunea antică şi medievală a unei lumi închise, armonioase se prăbuşise, lăsând spiritul uman în faţă cu infinitul nemărginit, fără puncte de reper. Dar în acelaşi timp omul a descoperit insuficienţa sa, a luat cunoştinţă de sine şi de măreţia sa, prin ştiinţa care se năştea. O ştiinţă care se emancipa de sub tutela autorităţii şi a tradiţiei şi care înţelegea să se construiască ea însăşi, prin forţele proprii ale raţiunii, având ca singură bază experienţa. Se năştea individul, subiect autonom, plecat în cucerirea universului şi care se considera capabil să se conducă şi să se construiască prin propriile sale lumini.

Pascal se situează în această lume nouă. Totuşi, la el, credinciosul şi omul de ştiinţă nu trăiesc separat, ca la Descartes. Ei nu se ignoră. Din contră, ei dialoghează. Meritul lui Pascal este în primul rând acela de a fi asumat în demersul credinţei sale revoluţia care se opera atunci în spirite şi prin care subiectivitatea cucerea statutul său de referent universal. Condiţia umană asupra căreia el reflecta nu este doar aceea a omului atemporal, situat cumva în afara istoriei, ci este aceea a omului care tocmai îşi face intrarea în modernitate.

Descoperirile lui Copernic care vorbeau despre dubla mişcare a planetelor în jurul lor şi al soarelui, reluate şi confirmate de observaţiile lui Galileo Galilei fac să explodeze viziunea cosmică medievală conform căreia Pământul este centrul imobil şi absolut în jurul căruia gravitează întregul univers. Globul terestru devine o planetă printre altele, care se învârte în jurul soarelui, ea nu este nici centrul universului, nici măcar centrul universului solar. Omul se găseşte în faţa unei dezlănţuiri de lumi, un delir al universului pe care inventarea lunetei astronomice în 1609 îi permite să-l întrevadă parţial. Pentru prima dată, omul se vede aruncat într-o lume care scapă percepţiei lui, ale cărei margini sau centru nu mai pot fi bănuite. În acest cosmos fără măsură, "sferă infinită al cărei centru este peste tot şi circumferinţă nicăieri", omul nu îşi mai ştie locul. El este vizibil rătăcit şi căzut din locul său fără a putea să se regăsească. El a pierdut toate coordonatele şi, dintr-odată, identitatea sa. Abandonat unei lumi pe care nu o mai stăpâneşte prin raţiune şi care pare să-l ignore total, omul a devenit, după expresia lui Sartre, un "sinistru cosmic".

Pariul credinţei

Modernitatea l-a condus pe Pascal la o credinţă interiorizată, respectuoasă a tainei lui Dumnezeu şi a măreţiei omului. Acesta nu era un drum uşor. Pascal a îndrăznit să fie în sânul Bisericii un mădular gânditor, după propria sa expresie. El nu s-a mulţumit cu credinţa primită, ci a deschis un drum, iar acest drum trebuie într-o zi să devină al nostru.

"Învăţaţi-vă cel puţin neputinţa să creadă - spunea el contemporanilor săi sceptici - pentru că raţiunea vă îndeamnă, şi totuşi nu puteţi. Lucraţi să vă convingeţi nu prin sporirea mărturiilor despre Dumnezeu, ci prin diminuarea patimilor noastre. Vreţi să vă vindecaţi de necredinţă şi cereţi leacul; întrebaţi-i pe cei care erau legaţi ca şi voi şi care vor să parieze acum tot binele lor, sunt oameni care au găsit drumul… urmaţi felul cum au început şi ei: socotind că au credinţa, luând apă sfinţită, ascultând Liturghia. La un mod firesc, veţi ajunge la credinţă şi vă veţi smeri.

Ce rău aţi îndura dacă aţi apuca pe această cale? Veţi fi cinstiţi, fideli, umili, recunoscători, binefăcători, prieteni sinceri, adevăraţi. Nu vă veţi mai tăvăli în plăceri duhnitoare, în trufie, în desfătări. Vă spun că veţi câştiga chiar din aceasta; şi că prin fiecare pas pe care-l veţi face pe acest drum certitudinea câştigului va creşte şi atât de evidentă va fi nimicnicia a ceea ce riscaţi că veţi recunoaşte până la urmă că aţi pariat pe un lucru sigur, infinit, pentru care nu aţi dat nimic în schimb… Acest discurs vine de la un om care a îngenuncheat pentru a se ruga acestei Fiinţe infinite şi indivizibile căreia el îşi supune toată fiinţa, pentru a i se închina; supuneţi-i şi voi fiinţa voastră pentru binele vostru şi pentru slava sa."

"Dacă murim fără să aducem slavă Adevărului, suntem pierduţi"

Pascal socoteşte necăutarea adevărului de oameni ca fiind cea mai mare rătăcire şi păcat această atitudine mărturisind fără îndoială cel mai mult nebunia şi orbirea în care trăiesc unii dintre semenii noştri. "Timpul vieţii nu durează decât o clipă, iar starea morţii este eternă şi toate faptele şi gândurile noastre trebuie să aleagă căi diferite, după condiţia acestei eternităţi. Să ne gândim la cei care trăiesc fără să le pese de scopul ultim al vieţii, la cei care se lasă dominaţi de înclinaţiile şi plăcerile lor, fără minte şi fără nelinişte, de parcă ar putea nimici eternitatea. Prin alegerea noastră trebuie să începem să căutăm adevărul, căci dacă murim fără să aducem slavă Adevărului, suntem pierduţi."

Pascal nu considera că argumentele metafizice ar putea converti la creştinism pe cei care încă mai aveau îndoieli privind existenţa lui Dumnezeu. El spunea că acest fel de dovezi nu ne pot conduce decât la o cunoaştere speculativă a lui Dumnezeu şi că a-L cunoaşte pe Dumnezeu în acest fel înseamnă a nu-L cunoaşte deloc. De asemenea, nu folosea în exprimarea sa raţionamente comune luate din lucrările naturii fizice, deşi acestea erau consfinţite de Sfânta Scriptură şi conforme cu raţiunea. "Dumnezeul creştinilor, spunea el, este un Dumnezeu al iubirii şi al consolării, este un Dumnezeu care umple sufletul şi inima celor care-L au în ei. Este un Dumnezeu care-i face să simtă ticăloşia lor lăuntrică şi infinita Lui bunătate, unite în adâncul sufletului lor, care-i umple de umilinţă, de credinţă, de încredere şi de iubire, El îi face incapabili pentru alt scop decât El Însuşi." Dumnezeul creştinilor este un Dumnezeu care face sufletul să simtă că El este unicul său bine; că orice tihnă se află în El şi nu este altă bucurie decât să-L iubim.

"Pe Dumnezeu îl putem cunoaşte numai prin Iisus Hristos, iar această cunoaştere ne scuteşte de trufie şi ne vindecă de disperare pentru că în El îl găsim pe Dumnezeu singurul răscumpărător al păcatelor noastre şi calea unică de a ne salva de ele. Iisus Hristos este centrul şi scopul a toate, cine nu-L cunoaşte nu poate cunoaşte nimic, nici din ordinea naturii lumii, nici despre sine. Fără Iisus Hristos omul trăieşte fie în viciu, fie în ticăloşie. În El se află fericirea noastră, virtutea noastră, viaţa noastră, lumina noastră, speranţa noastră.

Nu poate exista alt bine mai mare pe lume decât credinţa în existenţa unui Dumnezeu care ne bucură inima şi a unui Mijlocitor care a venit pentru noi să ne mântuiască. El ne poate face fericiţi această viaţă prin virtuţile pe care ni le inspiră, mult mai mult decât ne-ar putea face lumea prin tot ceea ce ne promite."

Paradoxul omului

"Stoicii spun: "Retrageţi-vă în voi înşivă; acolo veţi găsi odihna." Şi nu este adevărat. Alţii spun: "Ieşiţi în afară ; căutaţi-vă fericirea în distracţii". Şi nu este adevărat. De acolo vin bolile. Fericirea nu este în noi, nici în afara noastră, fericirea este în Dumnezeu, şi în afară, şi înăuntrul nostru."

S-a crezut despre Pascal că ar fi fost un adept al predestinaţiei. Dar mărturia lui contrazice acest fapt: "Dumnezeu îi răscumpără pe oameni şi oferă mântuirea celor care o caută. Dar oamenii s-au arătat atât de nedemni că e drept ca Dumnezeu să refuze unora, din pricina înăspririi lor, ceea ce acordă altora printr-o milostivire care acelora nu se cuvine". Aşadar, Pascal pune răul pe care oamenii îl săvârşesc în voinţa lor liberă, şi nu într-o deliberare divină care să nu ţină seama de opţiunea umană. "Dumnezeu nu a voit să Se arate pe tronul lui de mângâiere înfrângând încăpăţânarea celor îndârjiţi, ci, pentru că atâţia oameni

s-au dovedit nedemni de îngăduinţa lui, El a vrut să-i lepede lipsindu-i de binele pe care nu-l vor".

În privinţa omului, viziunea lui Pascal este una paradoxală. Omul este un amestec de excelenţă şi umilinţă, de măreţie şi neputinţă, de rătăcire şi regăsire, de speranţă şi disperare. Omul este "egalul lui Dumnezeu" sau se poate considera doar "un vierme slăbănog", socotind animalele ca pe tovarăşul lui cel mai apropiat?

Nimeni până la Hristos nu a putut şi nu a ştiut să consilieze aceste poziţii divergente. Pascal însuşi, văzând diferenţa dintre ele, exclama suspinând: "Ce îngrozitoare distanţă! Cine suntem deci?" Şi tot el răspundea: "Omul este rătăcit, căzut din locul lui, pe care-l caută neliniştit şi nu-l poate regăsi". El este un paradox chiar pentru sine însuşi: "Omul îl depăşeşte infinit pe om şi numai de la Stăpânul nostru putem înţelege adevărata noastră condiţie pe care o ignorăm".

Filosoful francez surprinde foarte bine condiţia umană nefericită şi afirmă că, dacă omul n-ar fi fost pervertit, el s-ar fi bucurat în inocenţa lui de adevăr şi de fericire. Iar dacă omul ar fi fost dintotdeauna pervertit, el n-ar fi avut nici o idee, nici despre adevăr, nici despre fericire. Pornind aşadar de la dorinţa firească a omului după adevăr şi fericire, chiar dacă condiţia umană căzută face să nu posedăm decât în mică măsură acestea, matematicianul de la Port-Royal conchide: "Ideea de fericire o avem, dar nu o putem atinge, simţim imaginea adevărului şi nu posedăm decât minciuna: e atât de evident că am fost cândva la un anumit nivel de perfecţiune din care am căzut!"

"Înainte de Iisus Hristos, oamenii nu ştiau unde sunt"

Aşa ajunge Pascal la existenţa păcatului fără de care omul nu poate dobândi o cunoaştere autentică despre sine. Nimic nu este mai tulburător decât învăţătura despre păcatul strămoşesc şi totuşi, admite Blaise, fără acest mister, noi suntem de neînţeles pentru noi înşine. "Înainte de Iisus Hristos, oamenii nu ştiau unde sunt, nici dacă erau mari sau mici."

La fel se întâmplă şi cu omul modern. Nici el nu îşi mai cunoaşte originile. Autonom de acum, pentru a se înţelege sau pentru a-şi asigura identitatea şi propria demnitate, omul trebuie să se întoarcă spre sine însuşi şi să exploreze propria subiectivitate. Iată-l condamnat să sape propriile fântâni în el însuşi pentru a găsi apa cea vie. De acum, drumul adevărului, al oricărui adevăr privind omul, va trece prin această explorare personală. Spre deosebire de Antichitatea greacă, unde omul lua cunoştinţă de sine ca un centru autonom de reflexie şi decizie în sânul unei lumi închise, limitate şi ierarhizate, situându-se în această ordine obiectivă care îi preexista şi reprezenta obiectul contemplării sale, experienţa modernă a subiectului este una total diferită.

Modernismul vorbeşte despre un subiect constitutiv, nu unul constituit. Diferenţa este majoră: în faţa unei lumi atomizate, care nu mai prezintă o ordine obiectivă, conştiinţa de sine nu mai are alt sprijin decât pe ea însăşi. Trebuie să găsească în sine, în dinamismul propriu sursa valorilor care o constituie ca şi sensul existenţei sale şi a lumii. Eul ia cunoştinţă că nu există decât prin sine-însuşi. Conştiinţa de sine nu este pur şi simplu ceva care se adaugă ca un ornament la o fiinţă deja constituită.

Există oameni în istorie care privesc parcă tot ceea ce îi înconjoară cu ochii lui Dumnezeu. Intuiţiile lor sunt atât de sigure, mintea lor atât de clară, încât nu pot fi consideraţi decât genii sau sfinţi. Pascal, şi este din acest motiv printre puţini, face parte cu siguranţă din ambele categorii. Şi poate l-am fi găsit în calendar dacă nu ar fi scris Provincialele în care înfierează cazuistica iezuită a vremii în care trăia.