Patriarhatul, dovada maturităţii Bisericii Ortodoxe Române

1925 este un an de referinţă în istoria Bisericii Ortodoxe Române. Prin Hotărârea Sfântului Sinod din 4 februarie şi proclamarea legii de către regele Ferdinand I, Biserica noastră devenea Patriarhie, la 40 de ani de la recunoaşterea oficială a autocefaliei sale. Expresie văzută a demnităţii poporului drept­măritor şi cinstitor al eroilor săi, Catedrala Mântuirii Neamului împlineşte, după aproape un veac de aşteptare, şi ultimul ideal al făuritorilor actului istoric din 1925.

După cum sublinia Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, istoria Bisericii noastre se împleteşte cu istoria ţării. Recunoaşterea autocefaliei şi ridicarea la rangul de Patriarhie după obţinerea independenţei de stat, respectiv realizarea Marii Uniri, reprezintă „recunoaşterea maturităţii spirituale şi a libertăţii administrative şi pastorale a unei Biserici Ortodoxe dintr-o ţară devenită stat independent”. În esenţă, proclamarea Patriarhiei în 1925 reprezintă recunoaşterea prestigiului României Mari şi a Bisericii sale autocefale între statele Europei interbelice.

Necesitatea înfiinţării patriarhatului

După Marea Unire din 1918, dorinţa ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie a fost exprimată de mai multe personalităţi ale vieţii bisericeşti şi laice. Nicolae Iorga argumenta în 1924 dreptul istoric al Bisericii noastre de a fi ridicată la rangul de Patriarhie. În aceeaşi perioadă, ministrul cultelor, Alexandru Lapedatu, susţinea ideea înfiinţării Patriarhiei Române, având în vedere prestigiul ei moral şi cultural, dar şi cel politic al ţării în rândul celorlalte state ortodoxe. La sfârşitul aceluiaşi an, Consiliul profesoral al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Cernăuţi, precum şi Episcopul-vicar Dionisie Erhan al Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului au propus înfiinţarea Patriarhiei şi ridicarea Mitropolitului Primat la rang de Patriarh.

Şedinţa sinodală de proclamare a Patriarhiei

Având în vedere argumentele aduse, Sfântul Sinod al Bisericii noastre s-a întrunit la finele anului 1924, având ca obiect principal problema înfiinţării Patriarhiei Române. Lucrările s-au încheiat în februarie 1925. În favoarea acestui deziderat au luat cuvântul Arhiepiscopul Gurie al Basarabiei, Episcopul Lucian al Romanului, Episcopul-vicar Dionisie al Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului, dar şi ministrul cultelor, Alexandru Lapedatu, prezent la lucrările Sfântului Sinod.

În încheierea şedinţei din 4 februarie, Episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului a dat citire „Actului Oficial de înfiinţare a Patriarhiei Române şi ridicarea Mitropolitului Ţării Româneşti la rang de Patriarh”, care stipula: „[Sfântul Sinod a hotărât] în şedinţa sa de astăzi, 4 februarie 1925, cu consimţirea şi a Onor. Guvern, înfiinţarea Patriarhatului românesc, întâiul stătător al colegiului episcopesc românesc, având a se intitula pe viitor: «Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Ungrovlahiei şi Patriarh al României»“.

Legea pentru înfiinţarea Patriarhiei şi înscăunarea primului Patriarh al României

După luarea acestor hotărâri, Sfântul Sinod a înaintat Parlamentului propunerea de înfiinţare a Patriarhiei Române. Cu votul aproape unanim al celor două Camere ale Parlamentului, la data de 23 februarie 1925, regele Ferdinand a promulgat „Legea pentru ridicarea Scaunului Arhiepiscopal şi Mitropolitan al Ungrovlahiei, ca Primat al României la rangul de Scaun Patriarhal”, consfinţind, din punct de vedere juridic, hotărârea luată de Sfântul Sinod la 4 februarie.

La 1 noiembrie 1925 a avut loc ceremonia oficială de învestitură şi înscăunare a primului Patriarh, la care au participat membrii Sfântului Sinod, reprezentanţi ai Bisericilor Ortodoxe surori, dar şi ai diferitelor culte din România, precum şi alte personalităţi ale vieţii publice din ţară. 

Prin înscăunarea Mitropolitului Primat Miron Cristea ca întâiul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, s-a desăvârşit actul de ridicare a Bisericii noastre dreptmăritoare la rang de Patriarhie, lucru care, împreună cu recunoaşterea autocefaliei din 1885, reprezintă temelia pe care s-a zidit prestigiul Bisericii Ortodoxe Române în ţară şi în afara graniţelor.

Catedrala Mântuirii Neamului, expresia demnităţii poporului român

După dobândirea independenţei României (1877) şi recunoaşterea autocefaliei (1885), s-a simţit nevoia edificării unei catedrale demne de faptele măreţe ale înaintaşilor. Primele demersuri pentru realizarea unei noi catedrale, proiect denumit „Catedrala Mântuirii Neamului” de Patriarhul Miron Cristea, fuseseră iniţiate de regele Carol I, însă au fost stopate de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial şi instalarea regimului comunist ateu. După evenimentele din 1989, proiectul construirii Catedralei Patriarhale a fost readus în actualitate, aducându-se noi argumente pentru edificarea sa: cinstirea înaintaşilor care s-au jertfit pentru credinţă şi unitatea neamului, dar şi a eroilor care şi-au dat viaţa în decembrie 1989 pentru eliberarea ţării de sub dictatura atee. După înaintarea mai multor propuneri cu privire la amplasamentul edificiului, în anul 2005 s-a hotărât construirea ansamblului arhitectural „Catedrala Mântuirii Neamului” pe fostul deal al Arsenalului.

Realizarea dezideratului înaintaşilor noştri, de construire a unei catedrale în cinstea tuturor eroilor neamului, care au luptat pentru apărarea ţării şi a credinţei strămoşeşti, a fost demarată sub păstorirea şi cu purtarea de grijă a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în anul 2007. La 29 noiembrie 2007, Preafericirea Sa a săvârşit slujba punerii pietrei de temelie şi de sfinţire a locului pentru construirea noii Catedrale Patriarhale. La 11 ani de la acest moment istoric, în Anul Centenar al Marii Uniri, la 25 noiembrie 2018, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului împreună cu Patriarhul României și Mitropolitul de Patra, înconjurați de un sobor de arhierei români și străini, au săvârşit slujba de târnosire a Sfintei Mese şi sfinţirea catapetesmei, executată în stil mozaic în noua catedrală, realizând, în acest fel, şi ultimul ideal al celor care au luptat pentru independenţa Bisericii şi a ţării, pentru libertatea şi demnitatea poporului român drept­măritor.

Catedrala Mântuirii Neamului, prin hramurile alese, „Înălţarea Domnului” şi „Sfântul Apostol Andrei”, este prin excelenţă „Catedrala Eroilor români din toate timpurile”. Acest edificiu, prin semnificaţiile sale, dar şi prin rolul său în societatea românească, exprimă în forma cea mai concretă demnitatea poporului român dreptmăritor în faţa tuturor vicisitudinilor istoriei, dar şi maturitatea deplină a Bisericii Ortodoxe Române autocefale.