Sfântul Cuvios Ioan Casian, mărgăritar al literaturii monahale

Ne amintim cu evlavie astăzi, 28 februarie, de Sfântul Cuvios Ioan Casian, când este prăznuit de Biserica Ortodoxă Română. El este monahul care a reușit să lege duhovnicește două lumi, exportând prin limba latină gândirea monahismului orien­tal. Se cuvine să medităm pe marginea câtorva îndemnuri ale acestui mare viețuitor născut între anii 360 şi 365 și trecut la cele veșnice în anul 435 d.Hr. Sfântul a trăit la confluența a două secole esențiale pentru istoria gândirii teologice și dezvoltarea monahismului, mai ales pentru monahismul occidental, asupra căruia va exersa o influență  considerabilă, dar și la întrepătrunderea a două tradiții congruente: creștinismul oriental siriac și grecesc, pe de o parte, și cel latin, pe de altă parte.

Viața monahului și scriitorului Ioan Casian rămâne chiar și astăzi o enigmă, deoarece, spre deosebire de contemporanul său, Episcopul Hipponei, Fericitul Augustin, el nu a dorit să pună în scris un text similar mult cunoscutelor Confesiuni. Identificându-se cu „esen­ța vieții monahale”, Sfântul Ioan Casian a pledat pentru o totală discreție în ceea ce privește biografia sa, înscriindu-se astfel în linia tradiției monastice orientale, care nu propunea biografia unui părinte decât numai pentru zidirea duhovnicească a celor care erau în căutarea cărării Împă­răției cerești.

În cazul Sfântului Ioan Casian, din lipsa unui biograf, posteritatea nu a primit o posibilă Vita Cassiani, singurele infor­mații certificate istoric provenind din notițele sumare ale lui Ghenadie din Marsilia, la câteva decenii după moartea sfântului. Totuși, o cronologie aproximativă a vieții Sfântului Ioan Casian poate fi reconstituită, plecând de la propriile remarci din operele sale.

„Purtător de cuvânt” al tradiției monahismului oriental

A călătorit până în Palestina și deșertul egiptean, unde a câștigat o experiență duhovnicească profundă, datorită întâlnirilor și dialogurilor pe care le-a avut cu cei mai cunoscuți pă­rinți ai deșertului din această perioadă. Experiența sa va fi ulterior transmisă monahilor latini din Galia, prin intermediul celor două opere duhovnicești: „Convorbiri duhov­nicești” și „Despre așezămintele cenobiților și despre remediile celor opt păcate principale”, care fac din Sfântul Ioan Casian un adevărat „purtător de cuvânt” al tradiției monahale orientale. Sfân­tul, „străromânul”, pune în dialog cele două tradiții ale monahismului, orientală și occidentală, devenind o punte reală de legătură între acestea. Importanța acestui teolog pentru istoria spi­ritualității creștine, dar mai ales pentru ceea ce înseamnă dezvoltarea și promovarea curentului monahal oriental în Occident, este evidentă, deoarece el a influențat enorm întreaga literatură patristică latină ulterioară. Este știut faptul că operele sale duhovnicești s-au bucurat de o răspândire impresionantă în toată perioada Evului Mediu.

Gânditor de limbă greacă și creator de limbaj monastic latin

Unul dintre aspectele profund originale ale gândirii și scriiturii casiniene constă în adaptarea ling­vistică pe care acesta o operează pe tot parcursul celor două lucrări duhovnicești. Gândirea teologică și antropologico-spirituală casiniană are fundament biblic. În scrierile sfântului se poate observa, spre exemplu, influen­ța teologiei pauliniene despre rugăciunea neîncetată (1 Tesaloniceni 5, 17), dar și pre­zența unor surse filosofice (Platon, Aristotel), și mai ales patristice (Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Antonie cel Mare, Evagrie din Pont). Toată această moș­tenire teologică și filologică de origine greacă va fi adaptată și dezvoltată de Sfântul Ioan Casian pentru monahismul latin. Astfel, convertirea vocabularului grec prin transliterare și prin crearea unui vocabular duhovnicesc în latină, dezvoltarea și asimilarea lexicului spiritual evagrian și mai ales utilizarea limbajului spiritual biblic și a simbolismului său sunt doar câteva dintre aspectele ino­vatoare ale gândirii sale.

Întâlnim nenumărate exemple pe tot parcursul celor două scrieri duhovnicești ale sfântului. Unul dintre cele mai elocvente este, fără îndoială, cel al noțiunii de akedia, pe care Sfântul Ioan Casian îl va latiniza și care se va bucura de o largă răspândire în mediul monastic occidental ca acedia. În cartea a X-a din Așe­zăminte, sfântul descrie al șa­selea păcat capital, cel al acediei sau al „demonului de amiază”, precum și manifestarea acestuia astfel: „În al șaselea rând, trebuie să combatem ceea ce grecii numesc akedia (acedia), iar noi îl putem numi dezgust sau anxietatea (neliniștea) inimii. Vecin cu tristețea, acest adversar încearcă mai ales pe pustnici, atacă cel mai adesea și cel mai dur pe cei care viețuiesc în pustie. Mai ales în jurul orei șase îl tulbură pe monah o fierbințeală ce revine periodic și [...] aprinde în sufletul bolnav fierbințeli violente. În sfârșit, unii bătrâni afirmă că este demonul de amiază despre care se vorbește în Psalmul 90” (Despre așezămintele… 10, 1, Sources chrétiennes 109, pp. 384-385).

Cele două mari trepte spre desăvârșire

Exemplul cel mai concret de convertire și adaptare lingvistică și teologică îl întâlnim în maniera de a exprima noțiunea evagriană de apatheia (nepătimire), prin intermediul unui limbaj propriu, mai larg și mai divers decât cel al predecesorului său. Sfântul Ioan Casian va defini, așadar, curăția inimii prin noțiunea de „puritas cordis” sau prin expresia „mentis nostrae puritas tranquillitasque” (curăția și liniștea min­ții noastre, Conférences 1, 7, Sour­ces chrétiennes 42, p. 85). Această curățire și liniștire a minții (mens) și a inimii (cor) pe care Sfântul Ioan Casian o propune devine principalul scop sau ținta imediată (skopos) a vieții duhovnicești prin care monahul are acces către destinația finală (telos), contemplarea lui Dumnezeu în Împărăția cerurilor: „Este adevărat că sfârșitul (telos, finis) profesiei noastre (monahale) este reprezentat de Împărăția lui Dumnezeu sau Împărăția cerurilor, însă scopul (skopos, destinatio) nostru este curăția inimii (puritas cordis), fără de care este imposibil ca cineva să ajungă la acest sfârșit” (Convorbiri… 1, 4, Sources chrétiennes 42, pp. 80-81).

Iar pentru a ajunge la atingerea acestui prim deziderat, sfân­tul explică cum toată sufe­rința vieții ascetice trebuie îndreptată către aceasta: „Curăția inimii (puritas cordis) va fi deci scopul permanent al faptelor și dorințelor noastre. Pentru aceasta noi trebuie să îmbrățișăm singurătatea, să suferim posturi, priveghere, muncă, goliciune, să ne aplecăm spre citirea Sfintelor Scripturi și spre practicarea celorlalte virtuți. Prin acestea ne putem pregăti și păstra inima neatinsă de patimi vătămătoare și, urcând pe aceste trepte, să ne înălțăm la desă­vârșirea dragostei […]. Se cuvine, așadar, să practicăm aceste lucruri secundare: postul, privegherea, singurătatea, meditația asupra Sfintelor Scripturi, pentru scopul nostru principal, adică pentru curăția inimii, care este dragostea” (Convorbiri… 1, 7, Sources chrétiennes 42, pp. 83-84). Acest fragment al primei convorbiri duhovnicești cu Avva Moise din deșertul Sketisului ne descoperă structura gândirii duhovnicești a Sfântului Ioan Casian, aceea a relației sinergice dintre viața ascetică și cea contemplativă, deoarece prin asceză se ajunge la curăția inimii, care, la rândul ei, face posibilă, încă din viața aceasta, o pregustare a ceea ce va însemna contemplarea lui Dumnezeu în veșnicia Împărăției Sale, așa cum ne-o descoperă în continuare un alt text al acestei convorbiri: „[…] și ardoarea noastră în practicarea privegherilor, a posturilor și a rugăciunii are ca scop de a desăvârși mintea (inima), pentru ca ea să piardă gustul plăcerilor pământești și să dorească numai contemplarea celor cerești” (Convorbiri 1, 17, Sources chrétiennes 42, pp. 98-99).

Se recapitulează aici întreg parcursul vieții duhovnicești a monahului, de la practica ascetică, ce are ca rezultat curăția inimii, până în momentul în care Dumnezeu devine pentru acesta singurul obiectiv neîntrerupt. De o manieră foarte edificatoare, scriitorul Ioan Casian arată că aceste mijloace ascetice îndeplinesc un rol indispensabil în procesul de curățire a minții și a inimii, curățire ce este înțeleasă ca o poartă de acces a progresului duhovnicesc către ultimul și cel mai înalt grad al desăvârșirii vieții interioare - contemplarea realită­ților cerești.

Monah, teolog și istoric al monahismului, Sfântul Ioan Casian a scris o operă ce constituie o bogată moștenire pentru monahismul răsăritean și apusean. Toți cercetătorii și teologii care au parcurs opera sa o consideră o realizare unică în sânul literaturii monahale timpurii, pe de o parte, datorită amplorii și impor­tanței sale pentru literatura duhovnicească și ascetică patristică, și, pe de altă parte, pentru provocarea pe care o suscită idealul monastic casinian pentru monahismul ulterior și, cu siguranță, și pentru călugării și mirenii de astăzi.