Acedia - boală a omului contemporan

Dintru început trebuie spus că acedia nu este o maladie rezervată exclusiv monahilor. Ea e legată, într-un fel, de însăşi condiţia umană, timpul, locul şi împrejurările vieţii schimbând doar manifestările ei concrete, ea rămânând în esenţă aceeaşi. Rău al tuturor timpurilor, uitare de Dumnezeu, uscare a nădejdii, neputinţă de a mai dori sau a mai lucra ceva bun, acedia reprezintă maladia modernă prin excelenţă, cunoscută în versiunea ei secularizată ca plictiseală, melancolie, spleen, lehamite, saturare, indiferenţă faţă de valori, nelinişte a inimii, angoasă, momente chinuitoare de vid existenţial. Şi este resimţită ca atare mai ales de indivizii înstrăinaţi şi însinguraţi ai marilor oraşe, care cad pradă acestei indispoziţii şi deznădejdi concretizate în întrebarea: „La ce bun?“. Această variantă a acediei provine dintr-o ne-primire; oamenii moderni sunt obosiţi de refuz: în urma decepţiilor suferite sau a eşecurilor repetate, subiectul se retrage în sine, rănit de loviturile vieţii. Cel căzut pradă acediei încearcă să găsească vinovaţi pentru nefericirea sa, aducându-şi aminte dintr-odată, cu acuitate, de toate nedreptăţile pe care a trebuit să le sufere de la alţii şi fiind chinuit de gândul că a „pierit iubirea dintre fraţi şi nu se mai găseşte nimeni care să-l mângâie“ (Evagrie Ponticul).

Avându-şi, ca orice patimă, rădăcina în iubirea de sine, acedia se îndreptăţeşte aducându-şi în sprijin argumente precum: lipsa de timp fizic cauzată de agenda zilnică supraîncărcată, nevoia de odihnă şi relaxare (acest ultim gând concretizându-se adesea într-o grijă ipohondrică pentru sănătatea trupească sau printr-o frică deznădăjduitoare faţă de boală). Şi toate acestea - pentru a masca golul sufletesc şi lipsa de sens a vieţii, probleme esenţiale precum grija pentru mântuirea sufletului fiind ignorate sau trecute într-un plan secund.

Acedia se caracterizează printr-o anumită instabilitate interioară ce se prezintă sub diferite forme: imposibilitatea de a termina un lucru început, tendinţa de fugă şi de schimbare, minimalism la rugăciune, meditaţie şi lectură duhovnicească, uneori sub pretextul că acestea sunt vechi şi depăşite. Iată de ce unii părinţi au descris-o drept luptă împotriva liniştii, aţipire ne-la-vreme, adversară a străduinţei, ceasornic al foamei. La acestea se adaugă şi anumite stări psihice dintre cele mai disconfortante: insatisfacţie totală difuză, răspândită în întreaga fiinţă, incoerenţă în fapte şi gânduri, sentimentul de a fi epuizat, lipsa de concentrare sufletească, vagabondarea minţii şi a gândurilor, chiar în timpul rugăciunii.

Pe baza naturii lui complexe, care uneşte în sine cele mai diferite gânduri, gândul acediei are însuşirea de a dăinui îndelung. Prin aceasta se iveşte în suflet o stare caracteristică depresiei, care, dacă nu este observată şi tratată la timp, poate deveni o stare durabilă şi periculoasă.

Biserica manifestă o atitudine optimistă în ceea ce priveşte puterea de biruire a acediei. Ca strategie de luptă împotriva acestei patimi, Sfinţii Părinţi recomandă răbdarea - „retezare a acediei“ (Evagrie Ponticul), nădejdea în mila lui Dumnezeu şi perseverenţa, iar ca mijloace - rugăciunea scurtă şi stăruitoare, prin care ni se clarifică cel mai bine starea noastră interioară, păzirea poruncilor, citirea Sfintei Scripturi şi a altor lecturi folositoare pentru suflet, spovedanie şi împărtăşanie mai deasă, participare la Sfânta Liturghie, convorbiri duhovniceşti, precum şi amintirea morţii, care ne învaţă să apreciem sobru realităţile acestei vieţi trecătoare şi să vieţuim în consecinţă, purtaţi de voinţa de a duce o viaţă sănătoasă.