Adâncimi ale cunoaşterii

Citind şi recitind texte scrise de cei care, de la un anumit moment al vieţii lor, au pornit cu toată fermitatea pe ceea ce s-ar numi calea duhovniciei, rămâi uimit de profunzimea cunoaşterii la care au ajuns, de nobleţea şi frumuseţea trăirii ce se comunică din aceste texte celor care le citesc şi sunt receptivi la mesajul lor. Aceşti autori ai unor asemenea texte sunt oameni care au trăit în vremea de demult, în vremuri mai apropiate de noi sau, unii dintre ei, chiar contemporani ai noştri. Dar diferenţele dintre aceste texte, indiferent de distanţa în timp dintre ele, nu sunt decât de limbaj şi de stil, fiecare din autorii lor răspunzând orizontului de aşteptare al cititorilor din vremea în care a trăit şi fiecare exprimându-se sincer şi firesc, încât cititorul înţelege bine de fiecare dată ce fel de personalitate era aceea care îi vorbeşte prin scrisul său.

Tematica unor astfel de scrieri este extrem de variată: viaţa şi moartea, iubirea şi ura, tristeţea şi bucuria, copiii, tinerii şi părinţii, antihristul şi diavolul, munca, boala şi sănătatea etc. Se vede că nimic din ceea ce înseamnă viaţa omului pe pământ nu le este străin. Nu ocolesc problemele. Dimpotrivă, oricare ar fi ele, oricât de grele ar fi, le abordează cu toată seriozitatea şi cu tot curajul.

Dar, aşa cum spuneam, ceea ce impresionează pe cititor este acea uimitoare profunzime a cunoaşterii la care au ajuns nu doar prin cercetarea cu ajutorul raţiunii, ci şi prin trăire, prin angajarea fiinţială în actul cunoaşterii. Obiectul unei astfel de cunoaşteri este omul cu viaţa sa de pe pământ, adică propria persoană a celui angajat în actul cunoaşterii. Cu alte cuvinte, subiectul şi obiectul cunoaşterii într-un asemenea caz sunt identice. Iar în viziunea unor astfel de cunoscători, omul, în esenţa sa, este unul în atâtea şi atâtea ipostasuri, aşa cum cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt un singur Dumnezeu.

Iată de ce adevărurile pe care le afirmă aceşti oameni, având ca fundament înseşi textele Sfintei Scripturi, au valoare universală. Ele rămân adevăruri oriunde şi oricând.

Şi poate tocmai de aceea omul, la a cărui inimă au ajuns asemenea adevăruri, se deschide cu toată fiinţa lui spre o astfel de învăţătură, adică o asimilează tot prin trăire.

Arhimandritul Sofronie, una dintre cele mai mari personalităţi ale vremurilor din urmă care vin către noi dinspre viaţa monahală, fost ucenic al Sfântului Siluan Athonitul, dă, la un moment dat, într-un cuvânt al său de învăţătură, un asemenea exemplu de cunoaştere-trăire: O monahie din Iugoslavia scrie: „O, cât de recunoscătoare sunt lui Dumnezeu!“. Ea părăsise univer-sitatea, întrerupându-şi lucrarea, şi se dusese la mănăstire. „Şi acum“, zice ea, „am ajuns în cea mai înaltă şcoală, în cea mai înaltă şcoală cu putinţă, şi inima mea este plină de dorirea ca Domnul să-mi dea puterea să rămân până în sfârşit în starea aceasta.“ Iar stareţul Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa, unul dintre Părinţii apropiaţi vremurilor în care trăim, este şi mai explicit în această afirmare a superiorităţii posibilităţilor de cunoaştere pe care le oferă calea duhovniciei: Cu cât se smereşte sufletul mai mult, cu atât i se descoperă tainele cereşti. Căci celui blând şi smerit i se descoperă tainele lumii, tainele tuturor lucrurilor care ne înconjoară - pe toate le cuprinde cu înţelegerea duhovnicească. El le înţelege pe toate cu mult mai adânc decât ceilalţi, care au cercetat ani îndelungaţi înţelepciunea lumii acesteia. Căci tainele sunt la Dumnezeu şi, până ce nu se leapădă înţelepciunea lumii acesteia, oamenii nu pot să pătrundă în adâncime (a înţelegerii).

Iată, dacă luăm, spre exemplu, în discuţie simpla problemă a atitudinii omului faţă de starea de tristeţe de care desigur, fiecare dintre noi suntem încercaţi în decursul vieţii, vom avea surpriza să aflăm că e o stare maladivă a sufletului cu care trebuie să ne luptăm pentru a o înlătura. Nu vom putea să o împiedicăm, poate, a se abate către noi, dar trebuie să facem tot posibilul pentru a nu stărui în ea. Vine de la cel rău, ne spun Sfinţii Părinţi, şi a stărui în ea înseamnă a face pe placul acestuia. O putem combate, ne spun tot aceşti mari dascăli ai noştri, prin bucuria dată de legătura noastră cu valorile eterne ale Cerului. Pe acestea să le cultivăm în sufletul nostru şi vom reuşi astfel să răspundem îndemnului cu care Iisus a întâmpinat femeile mironosiţe, şi prin ele întreaga omenire, după ce a înviat: Bucuraţi-vă!

Dacă ţinem cont de adevărul, confirmat de unii Părinţi, că într-un anumit fel omul poate fi monah sau monahie şi în afară de mănăstire, trăind deci în lume şi chiar având familie, înţelegem că o astfel de cunoaştere este accesibilă şi mirenilor. Şi ei, cei din afara mănăstirilor, pot ajunge să înţeleagă bine că aceasta este cea mai înaltă învăţătură din toate câte pot exista pe pământ şi, mai mult decât atât, pot face din ea singura lege după care îşi conduc viaţa.