Alegorii creştine în filme artistice premiate

Filme cu subiect creştin? Iată o adevărată provocare. Ceea ce odată era un lucru obişnuit a devenit în zilele noastre nu un eveniment, ci o raritate şocantă (vezi filmul lui Gibson, în special receptarea lui). Interesant este faptul că marile case de producţii cinematografice au încetat să sprijine realizarea de filme cu tematică creştină odată cu „revoluţia culturală“ a anilor ’60 (a se citi experimentul în masă programat de „Ta-vistock Institute“ şi „Stanford Center“ de spălare a minţii tinerei generaţii). Singura excepţie a fost producţia europeană „Jesus of Nazareth“ (1977) a lui Franco Zeffirelli. În schimb, au abundat realizări mai potrivite cu duhul acestui veac, realizări care au evoluat între următorii parametrii: ridicol („Jesus Christ Superstar“, 1973) şi blasfemie („Last Temptation of Jesus Christ“, 1988). Şi totuşi...

Valorile creştine au fost sursa de inspiraţie a multor filme care nu au un scenariu bazat pe textul biblic. Despre acest gen de filme vorbim în acest articol, mai precis despre filmele realizate de doi fraţi belgieni, Luc şi Jean-Pierre Dardenne. Deşi au debutat în 1978, au intrat în atenţia criticilor şi a marelui public în 1996, cu „La Promesse“, pentru ca în 1999 să-i cucerească definitiv pe critici cu „Rosetta“. Din 1999 şi până în zilele noastre, filmele fraţilor Dardenne au câştigat constant premii la Cannes şi la alte prestigioase competiţii de gen. Un lucru surprinzător, dacă ţinem cont de scenariul acestor filme în care respiră duhul iubirii de oameni al lui Hristos. De exemplu, în „Promisiunea“, ceea ce pare a fi o răvrătire adolescentină este de fapt o metanoia, o prefacere a conştiinţei, o schimbare de duh: făgăduinţa făcută unui muribund, de a avea grijă de soţia şi de pruncul pe care acesta îi lăsa în urmă, îl împinge pe tânărul Igor la o maturizare precoce. Încercând să-şi împlinească făgăduinţa, Igor se desprinde de iubirea tiranică a tatălui său (traficant de imigranţi) pe măsură ce descoperă că adevărata iubire este inseparabilă de jertfelnicie, iar adevărul nu este o concesie, ci un imperativ.

Într-o altă capodoperă, „Fiul/Le Fils“ (2002), izul de pildă evanghelică este şi mai pregnant. Olivier, un maistru-tâmplar, conduce un atelier vocaţional pentru tinerii (post-delincvenţi) ieşiţi de la casa de corecţie. Primul sfert de oră al filmului ni-l prezintă pe Olivier cuprins de o subită stare de agitaţie şi nelinişte. Motivul? În lotul noilor veniţi se află şi ucigaşul copilului său. Deşi putea să-l refuze sau să-l trimită la un alt atelier, Olivier îl primeşte ca ucenic. Întregul film prezintă tensiunea interioară a tatălui pus faţă în faţă cu ucigaşul propriului său fiu. Nu-şi dezvăluie identitatea faţă de tânărul delincvent, astfel că însăşi soţia sa îl mustră: „Nimeni nu ar face aşa ceva“, adică să-l ajute pe cel care i-a ucis copilul. „Ştiu“, răspunde Olivier, fiindcă gestul său este o ispăşire. Filmul ne prezintă tumultul conştiinţei unui părinte cu sufletul sfâşiat: ura şi dorinţa de răzbunare (căci acestea par a fi iniţial imboldul ajutorului dat tânărului delincvent) sunt înlocuite de milă şi de dorinţa de iertare reciprocă. Secvenţa finală îi arată pe cei doi (de acum conştienţi de identitatea adevărată a fiecăruia) împărţind împreună sarcina purtării unui stâlp de lemn, într-o reproducere figurativă a purtării Crucii de către Mântuitorul pe drumul Calvarului. Acum, Olivier este cel care devine ucenic, învăţând să ierte şi să iubească pe cel care i-a greşit.

Aceste teme, asumarea şi purtarea propriei Cruci, iertarea şi ispăşirea în iubire a propriilor păcate, se regăsesc şi în „Copilul/L’Enfant“ (premiul Palme d’Or, 2005) şi „Rosetta“ (Palme d’Or, 1999). În „Le Silence de Lorna“ (câştigător al premiului pentru scenariu, Cannes, 2009), o tânără imigrantă din Belgia refuză să facă avort în ciuda presiunilor cumplite ale traficanţilor. Între o viaţă lipsită de griji, dar marcată de păcatul pruncuciderii, şi o moarte jertfelnică, Lorna o alege pe cea din urmă. Reuşeşte să fugă de noii irozi şi se ascunde într-o cabană părăsită dintr-o pădure, reeditare postmodernă a sălaşului sărăcăcios de la Bethleem.

Filmele fraţilor Dardenne sunt alegorii creştine despre oameni simpli, fii ai erei postindustriale, oameni care sunt asemenea nouă: călători pe drumul dintre Ierihon şi Ierusalim. Filmele lor sunt pilde urbane care ne aduc aminte că păcatele se cer ispăşite, iar iubirea - încă - nu este un simplu cuvânt.