Amintirile părintelui Gheorghe Corlăţeanu

A fost un student eminent şi un slujitor pe măsură. În viaţă s-a ghidat după principii simple, dar sănătoase, păstrând permanent vie şi lucrătoare misiunea cu care a fost încredinţat prin Taina Preoţiei. L-a mărturisit pe Hristos într-un regim ateu şi a primit ca răsplată lanţuri şi închisoare. Astăzi, la venerabila vârstă de 95 de ani, părintele Gheorghe Corlăţeanu rememorează povestea vieţii sale.

A văzut lumina zilei în urmă cu 95 de ani, la 20 ianuarie, într-o veche familie preoţească din localitatea mehedinţeană Prislop, acolo "unde - spune părintele - cocoşii se aud cântând din trei ţări" (România, Serbia şi Bulgaria). Tatăl său, părintele Ioan Corlăţeanu, a fost modelul care i-a înrâurit copilăria şi adolescenţa, sădindu-i în suflet dragostea de Dumnezeu şi de oameni. Imaginea lui a rămas şi astăzi vie în memoria părintelui, gârbovită de vitregiile vremii. Îşi aminteşte perfect cum a fost trimis în Transnistria, ca preot misionar, pentru a boteza pe cei uitaţi de lume şi pentru a pune umărul la ridicarea sfintelor lăcaşuri aflate în paragină.

Bursier la Strasbourg

A urmat mai întâi cursurile şcolii primare din localitatea natală. În 1934 a absolvit Colegiul Naţional "Traian" din Drobeta-Turnu Severin şi apoi Facultatea de Teologie din Bucureşti, pe care a terminat-o printre primii. Lucrarea de licenţă "Doctrina despre Biserică în Noul Testament", susţinută sub îndrumarea emeritului profesor Haralambie Rovenţa, încununa o muncă meritată. A fost apreciat în mod deosebit de profesorii Mihai Burlacu şi Ioan G. Coman, care l-au ajutat să meargă cu bursă de studiu la Facultatea Protestantă din Strasbourg. Aici a rămas din păcate doar un an (1938-1939), până la începerea războiului, când a fost nevoit să se reîntoarcă în ţară.

Sub omoforul mitropolitului Nifon

În 26 octombrie 1942 a primit hirotonia întru diacon sub omoforul primului mitropolit al Olteniei, Nifon Criveanu, în Catedrala "Sfântul Dumitru" din Craiova. Două zile mai târziu a fost hirotonit preot pe seama bisericii cu hramul "Sfântul Nicolae" din Filiaşi. Aici a avut o activitate frumoasă, renovând biserica cu ajutorul unui meşter german, pe care l-a adăpostit de furia ostaşilor sovietici care mărşăluiau des pe străzile oraşului. Despre acele vremuri i-au rămas astăzi foarte puţine amintiri. Păstrează totuşi foarte clar imaginea părintelui Rada, colegul de slujire, şi o veche întâmplare legată de mitropolitul Nifon: "La Filiaşi am slujit cu un părinte care nu avea studii, dar avea suflet mare, preotul Rada. Odată ne-a chemat pe amândoi mitropolitul Nifon la Craiova. Ne-a atras atenţia că nu aveam geamuri la biserică. În perioada aceea nu se găseau pe nicăieri geamuri, erau vremuri grele. I-am explicat noi că nu aveam de unde să cumpărăm, însă, chiar în momentul acela, trecea pe stradă un birjar care striga de zor: "Geamuri, geamuri!". A auzit şi vlădica, care, cu bunătatea ce-l caracteriza, ne-a lăsat să plecăm fără mustrare", mărturiseşte nonagenarul preot. La Filiaşi a slujit până în anul 1946, când a fost transferat în Parohia Pârşcoveni, în judeţul Romanaţi.

"Dumnezeu mi-a dat în suflet putere şi credinţă"

Din 1951, viaţa părintelui Gheorghe s-a schimbat radical. Fusese monitorizat încă din timpul facultăţii de Securitate pe motiv de "simpatie pentru cauzele legionare". În decursul timpului, au existat mai multe tentative de arestare, însă părintele a scăpat din toate cu ajutorul unor oameni cu suflet mare, printre aceştia numărându-se şi părintele Nicolae Rădulescu. De data aceasta, ispita era mult mai mare. L-au acuzat că deţine documente interzise şi că militează pe ascuns împotriva ţării. Iată cum descrie părintele, în memoriile sale, imaginea primei sale reţineri: "La 1 octombrie 1951, am fost suit în două care, cu familia şi cu ce lucruri am putut lua, seara, şi dus la halta Maglavit, la 45 de kilometri, şi de aci, într-un vagon, dus la halta Braneţi, şi apoi în satul Pârşcoveni. Nefiind de ajuns această mutare forţată, în noaptea de 18 spre 19 iulie 1952, doi ofiţeri de Securitate şi un soldat au intrat în odăiţele în care stam, cu arma automată întinsă spre noi şi au făcut perchiziţie amănunţită. M-au luat în maşină şi m-au dus întâi la Balş şi apoi la Craiova, familia rămânând în Pârşcoveni, fără nici un sprijin. De la Craiova am fost duşi, cei răpiţi de acasă, la Bucureşti, în lagărul Ghencea şi, după 15 zile, la Canal, la Galeşu. Această colonie era pe un deal şi am fost duşi la munci, spre şantier coborând coasta şi la întoarcere suind coasta. Câteodată eram puşi să urcăm coasta în fugă. De aceea, cei mai bătrâni, după 8-10 ore de muncă silită, urcând coasta în fugă, cădeau, şi cei mai tineri erau obligaţi să-i care în spate, cât mai repede. Au fost morţi în această situaţie. Îmi amintesc de preotul Bâldescu din Turnu Măgurele, care, fugind împins şi căzând pe coastă, a murit. ş...ţ Am stat la Galeş cam trei luni şi apoi am fost mutaţi la Peninsula, tot pe Canal, la începutul lui noiembrie 1952. Aci am lucrat mai mult cu concasorul (spărgător de pietre), zis Moara Dracilor, până la oprirea lucrărilor de pe Canal, la 18 iulie 1953. În august 1953 am fost duşi la Borzeşti, închişi în vagoane de vite. ş...ţ La Borzeşti, în colonie cu regim ceva mai blând decât la Canal, am lucrat la săpături şi apoi la umplerea acestora cu beton, care erau temeliile termocentralei şi ale fabricii de acolo şi de la Oneşti ale locuinţelor. În martie ne-a scos de la lucru şi în aprilie au început eliberările, pe rând. Eu am fost eliberat la 25 iunie 1954 şi m-am înapoiat la Pârşcoveni, unde am stat până la 15 septembrie 1956, când m-am întors la vechiul domiciliu, la Pristol". Singurul lucru care l-a ţinut în viaţă a fost credinţa în Dumnezeu: "De fiecare dată, în fiecare încercare, Dumnezeu mi-a dat în suflet putere şi credinţă să trec mai departe. Când ne rugam, ne rugam singuri, în sufletul nostru, ca să audă numai Dumnezeu". În fiecare duminică şi sărbătoare, părintele a săvârşit Sfânta Liturghie pe patul din celulă, rostind în şoaptă rugăciunile pentru a nu fi descoperit de gardieni.

La Periprava, munca - mai grea ca oriunde

A fost eliberat în 1954 şi reţinut din nou la 23 iunie 1959. Înaintea lui se deschidea un alt episod dramatic: stufărişul din Periprava, locul destinat exclusiv preoţilor olteni. Pe lângă suferinţa cu care deja se obişnuise, aici a avut şansa să cunoască câteva persoane care l-au marcat pozitiv în viaţă, preoţi şi laici: Marin Popescu din Drănic, Gheorghe Mateucă din Lipov, Ion Bălaşa de la Dobriceni, tatăl pictorului Sabin Bălaşa, şi fratele lui Ion Bălaşa, Dumitru Bălaşa, Marcel Turbatu din Dăbuleni, Sebastian Chilea, I.V. Georgescu etc. Tot în memoriile sale, părintele aminteşte că, din cauza efortului depus pentru realizarea normei de maldăre, s-a îmbolnăvit şi într-o zi a leşinat. Cu toate astea, "comandantul slobozise asupra mea un câine lup, dar cu botniţă, care m-a doborât şi sergentul mă lovea cu biciul, căci nu puteam face numărul cerut de maldăre". A fost eliberat abia în 1964 şi cu greu a reuşit să revină în viaţa de parohie. A trecut, timp de două luni, şi prin colonia Salcia, din Balta Brăilei, unde mărturiseşte că "am îndurat mizerie mai mare decât la Periprava, iar munca era mai grea decât oriunde, căci norma era din zi în zi mărită".

A slujit până la 90 de ani

După eliberare, a fost preot în parohiile Întorsura din Dolj şi Smadoviţa de Mehedinţi. În perioada 1966-1975, a fost preot la Vârvor, o parohie destinată exclusiv preoţilor cu antecedente. A ieşit la pensie din Parohia Goicea Mare, unde a slujit între anii 1975 şi 1982.

S-a stabilit în Craiova şi figurează printre ctitorii Bisericii "Ziua Crucii", unde a slujit până la vârsta de 90 de ani. Astăzi mai răsfoieşte din când în când paginile Noului Testament şi se gândeşte la vremurile de altădată, pe patul unui azil de bătrâni din Craiova. Aici l-am cercetat de curând împreună cu preotul Ioan Micu, de la Parohia Mischi, cu ajutorul căruia am reuşit să îl descoperim.