Arhiereul care a sfinţit pământul Olteniei

A trecut mai bine de o săptămână de când Sfântul Ierarh Calinic a călcat din nou pământul Olteniei, după 162 de ani de la instalarea sa în scaunul Episcopiei Râmnicului-Noul Severin. Au fost momente emoţionante şi pline de încărcătură duhovnicească, Părintele oltenilor stând laolaltă cu poporul pe care odinioară îl învăţa calea spre mântuire.

Sfântul Calinic a reuşit, ca stareţ la Cernica şi apoi ca ierarh al Episcopiei Râmnicului-Noul Severin (1850-1868), să contribuie prin viaţa sa aleasă la tezaurul spiritualităţii ortodoxe româneşti. Cele două căi pe care marele ierarh şi cărturar le-a urmat în viaţa sa pământească au fost rugăciunea şi munca, fiind mereu într-o continuă luptă cu oamenii stăpânirii şi cu timpul pentru a îmbunătăţi viaţa spirituală a păstoriţilor săi prin ridicarea de biserici, aşezăminte culturale şi de interes public. La Cernica, în Craiova, unde a stat o vreme după ce a fost numit episcop, la Râmnic şi în toată eparhia, Sfântul Calinic a reuşit să lase urmaşilor un mod de viaţă aparte prin munca depusă pentru binele comun. Viaţa sa sfântă a devenit reper atât pentru monahii olteni, cât şi pentru cei de pe meleagurile româneşti, fiind iubit de mai-marii ţării care l-au sprijinit în munca titanică de a reface biserica şi clădirile de la Episcopia Râmnicului, reşedinţa din Craiova, seminarul din eparhie, tipografia, Mănăstirea Frăsinei şi multe alte lăcaşuri sfinte.

Născut şi crescut în evlavie şi rugăciune

Cum nimic nu este la voia întâmplării, ci toate le cunoaşte Atotputernicul Creator, Sfântul Calinic s-a născut la 7 octombrie 1787 în Bucureşti, în suburbia Sfântul Visarion, pe uliţa Lefterescu şi a primit la botez numele de Constantin. Părinţii săi, Antonie şi Floarea, erau oameni cu stare, boieri, având numele de Antonescu. Prin poziţia lor aveau legături strânse cu multe din familiile de seamă din Bucureşti, naşa de botez a pruncului fiind Lucsandra Văcărescu, soţia banului Barbu Văcărescu şi mama poetului Ienăchiţă Văcărescu. Marele ierarh şi-a trăit primii ani într-o familie de oameni credincioşi, cu înclinaţii spre viaţa spirituală, mama sa şi fratele mai mare îmbrăţişând această cale minunată de slujire a lui Dumnezeu.

Ucenic în soborul părinţilor de la Cernica

Atmosfera de rugăciune şi aleasă viaţă creştină din familie a influenţat viaţa lăuntrică a tânărului Constantin, care în martie 1807, înainte de a fi împlinit vârsta de 20 de ani, hotărăşte să se dedice vieţii monahale în Mănăstirea Cernica din apropierea Bucureştilor. După un an de ucenicie, duhovnicul său, Pimen, a cerut stareţului Timotei să-l îmbrace în "îngerescul chip al călugăriei".

Devenind apoi ierodiacon, ieromonah şi conştient de responsabilităţile slujirii monahale şi dornic să urmeze întru toate sfaturile duhovnicului său, Sfântul Calinic a început o viaţă de aspre nevoinţe călugăreşti, cu post, rugăciune, muncă, citiri din Sfânta Scriptură, din lucrările Sfinţilor Părinţi şi scriitorilor bisericeşti. Prin viaţa sa aleasă şi trăirea cu totul aparte, Sfântul Calinic a câştigat respectul tuturor celor din mănăstire, fiind iubit de toţi pentru că era smerit cu adevărat, fără prefacere, fără ură şi fără viclenie. Se supunea cu bucurie la cele mai grele nevoinţe ale vieţii monahale.

Stareţul Cernicăi la 30 de ani

Într-o vizită la Mănăstirea Neamţ, în 1821, unde a păşit în atmosfera de rugăciune şi de har instituită de stareţul Paisie Velicicovschi (†1794), a putut vedea tipografia mitropolitului Moldovei Veniamin Costache (1768-1846). Sub îndrumarea duhovnicilor săi Pimen şi Dorotei, Sfântul Calinic devine repede un reper al vieţuitorilor din obştea mănăstirii, care veneau adesea să-i ceară sfatul. Trimis fiind de stareţul său Dorotei în Muntele Athos pentru a-l readuce în mănăstire pe Pimen, ca să preia conducerea obştii, Sfântul Calinic are privilegiul de a vieţui un an în minunata grădină a Maicii Domnului, însuşindu-şi spiritualitatea ortodoxă atonită. A fost pătruns de duhul sfinţeniei, rămânând mereu cu gândul la viaţa duhovnicească de aici pe care a instituit-o mai târziu la Mănăstirea Frăsinei în perioada când a fost episcop al Râmnicului.

După moartea stareţului Dorotei, vieţuitorii Mănăstirii Cernica l-au ales ca stareţ, fiind instalat pe 14 decembrie 1818, la numai 30 de ani.

A condus Mănăstirea Cernica 32 de ani, perioadă în care s-a dezvoltat atât activitatea administrativ-gospodarească, cât şi culturală. Atmosfera de rugăciune şi de viaţă duhovnicească a făcut ca obştea monahală să crească mereu. În 1838 erau 300 de călugări în mănăstire, iar la numirea sfântului, în 1850, în scaunul episcopal de la Râmnic, numărul lor ajunsese la 350.

Arhiereu în scaunul Episcopiei Râmnicului

După ani de bogate realizări duhovniceşti şi sociale, pe 15 septembrie 1850, Sfântul Calinic a fost ales arhiereu al Episcopiei Râmnicului-Noul Severin, demnitate pe care nu şi-a dorit-o niciodată, dar pe care a acceptat-o la insistenţele domnitorul Barbu Ştirbei (1849-1856), care avea nevoie de un om destoinic care să renască viaţa spirituală în Oltenia, mai ales că această eparhie era vacantă de peste un deceniu şi reşedinţa era în ruină. La ridicarea sfântului în scaunul de episcop s-a avut în vedere nu numai spiritul organizatoric şi gospodăresc de care dăduse dovadă la Cernica, ci mai ales viaţa sa aleasă, sfinţenia şi nevoinţele sale cunoscute pe tot cuprinsul ţării.

A fost rânduiala lui Dumnezeu ca Sfântul Calinic să vină în Oltenia, care se afla într-o situaţie asemănătoare cu cea a Mănăstirii Cernica la numirea sa ca stareţ. Numai un om sfânt putea să realizeze într-o perioadă aşa de scurtă o operă social-filantropică şi organizatorică de o asemenea amploare în toată episcopia. Luând exemplul Sfântului Nicodim de la Tismana, noul episcop începe reclădirea bisericilor şi mănăstirilor oltene, reînviind totodată şi viaţa duhovnicească a păstoriţilor săi.

A vestit cu 14 zile înainte trecerea sa la Domnul, cerând să fie îmbrăcat cu veşmintele donate de Safta Brâncoveanu de la Mănăstirea Văratec. În ziua de 11 aprilie 1868, Dumnezeu l-a chemat la Sine pentru totdeauna, fiind îngropat în tinda Bisericii "Sfântul Gheorghe" de la Cernica, ctitoria sa.