„Asta-i marea mea bucurie, să-i ajut pe tineri să progreseze“

Un om de o modestie rară, mărunt şi firav, dar cu o mare putere lăuntrică, împărţită cu dărnicie ucenicilor săi în muzica bizantină - aşa l-am cunoscut noi pe prof. Lykourgos Angelopoulos, un maestru al muzicii psaltice greceşti şi internaţionale şi arhonte protopsalt al Arhiepiscopiei de Constantinopol. La cei 72 de ani, toată fiinţa sa izvorăşte deja lumina şi bucuria unei vieţi puse în slujba muzicii bisericeşti.

Despre menirea muzicii bizantine astăzi, despre situaţia acesteia în România, despre cea mai mare împlinire a vieţii domniei sale şi altele vă invităm să citiţi în interviul acordat cu prilejul participării la a şasea ediţie a Masterclass-ului de Cânt Bizantin organizat şi în acest an la Iaşi.

Domnule profesor, care este menirea muzicii bizantine astăzi, în cadrul muzicii universale?

Pe de o parte, muzica bizantină este prin excelenţă muzica Bisericii. Ea s-a născut în marele Imperiu Roman de Răsărit pe care l-a fondat Sfântul Constantin cel Mare, având un repertoriu imens, însă multe dintre cântările veacurilor trecute nu le mai auzim astăzi în Sfânta Biserică. Dintre acestea putem selecta unele care sunt foarte frumoase, de o rară fineţe, pentru a le cânta în concerte, astfel încât ascultătorii, şi nu doar cei creştini ortodocşi,  să se poată bucura şi de ele.

„Toată această dispoziţie spre unirea teoriei cu practica ne dă speranţă“

Cum aţi caracteriza situaţia muzicii bizantine din România, comparativ cu celelalte ţări ortodoxe?

În ultimii 20 de ani se observă o foarte mare înflorire aici, în România, şi văd că sunt foarte mulţi tineri preocupaţi de studiul şi interpretarea acestei muzici. Doresc să subliniez însă că aceasta este opera unor oameni care stau în spate şi pur şi simplu s-au jertfit pentru acest scop. Ei lucrează foarte mult ca să pună toate aceste lucruri pe picioare. Toată această atmosferă, toată această dispoziţie spre cercetare şi spre unirea teoriei cu practica ne mângâie şi ne dă multă speranţă. Înainte, în acest domeniu existau multe probleme, erau multe dificultăţi.

Despre ce dificultăţi era vorba?

Dificultăţile erau cauzate de vechiul regim care nu favoriza muzica bisericească.

Ce aşteptări aveţi de la tinerii interpreţi şi cercetători din domeniul muzicii bizantine?

Cercetarea muzicii bizantine este extraordinar de complexă, sunt atâtea teme care se ivesc! Dar, de bună seamă, domeniul cercetării a fost o încercare neîntreruptă, atât în perioada mai veche, cât şi în prezent. Avem vestiţi muzicologi aici, în România, dar şi în alte ţări şi vedem astăzi că din ce în ce mai mulţi tineri sunt interesaţi în acest sens;  toate acestea produc o climă foarte favorabilă pentru promovarea  muzicii bizantine, prin interpretare, dar şi prin cercetare.

„Să ne stăpânim fiecare dintre noi, căci ne aflăm în Biserică“

În interpretarea muzicii bisericeşti există riscul ca psaltul să fie foarte atent la calităţile lui vocale şi să uite de fapt că el trebuie să-L laude pe Dumnezeu. Cum poate fi depăşită această problemă?

Aici are un rol foarte important educaţia. Trebuie să ne reţinem, să ne stăpânim fiecare dintre noi şi să ne aducem aminte că ne aflăm în Biserică. Să nu ne îndepărtăm de textul care este scris şi care ne asigură cadrul în care ne putem mişca. Să nu exagerăm. Din păcate, uneori nu toţi psalţii sunt educaţi sau nu au pregătirea necesară. Cred că cel mai important este ca psaltul să fie instruit, atât din punct de vedere muzical, cât şi din punct de vedere metodologic, ca să ştie şi cum stă, şi cum cântă. Dacă poate să formeze un cor de copii, ce frumos ar fi!

Noi avem modelul Patriarhiei Ecumenice, cel puţin în decursul ultimelor secole, şi înfiinţăm coruri cu un număr mic de oameni, iar copiii sunt mereu prezenţi. Aceşti copii, de la vârsta de 7-8 anişori, vin şi zic textul dinainte, kanonarhima se numeşte aceasta, ţin isonul sau cântă la cadenţe, şi aşa, încet-încet, ei învaţă. Şi pe urmă să-i vezi că devin psalţi cu adevărat şi ştiu exact cum trebuie cântat. Aceasta încercăm să facem. E greu, pentru că în oraşele mari pe cei mici trebuie să-i aducă părinţii, e periculos să-i lase altfel şi e necesar un efort, dar merită, pentru că văd la ei foarte multă dispoziţie pentru aşa ceva.

„Există diferenţe în muzica bisericească, aşa cum există şi în cea populară“

Ce părere aveţi despre dezvoltarea unor variante naţionale ale muzicii bizantine? Reprezintă ele o scădere sau o dezvoltare, o curgere firească a acestui tip de muzică?

Este natural. În tradiţia fiecărui popor există diferenţe. Şi aşa cum există diferenţe în muzica populară, de exemplu, aşa există şi diferenţe în muzica bisericească. Însă, este important să se păstreze acest cadru al muzicii bisericeşti, să nu iasă în afară, pentru că noi numim muzica din afara Bisericii muzică lumească.

Muzica bisericească are un anumit stil, un anumit etos şi poate prezenta diferite variaţiuni, în funcţie de dascăl. Există şi alte tradiţii locale care sunt influenţate de muzica apuseană, de exemplu, în insulele din Marea Ionică. În Insula Kefalonia poţi găsi compozitori care, deşi scriu cu notaţie bizantină, îţi pot prezenta o cântare (un Heruvic) pe patru voci, pentru că aşa se cântă acolo. Şi în Insula Corfu există această tradiţie locală, dar psalţii s-au străduit să înveţe şi muzica bizantină, mergând la Constantinopol pentru acest lucru. În secolul al XIX-lea a existat o influenţă puternică a muzicii apusene în Grecia şi din această cauză sunt coruri pe mai multe voci care cântă muzică bisericească mai armonizată. Dar în ultimele decenii, prin întemeierea unor şcoli de muzică, prin introducerea muzicii bizantine în curriculumul universitar, se remarcă o înflorire şi o valorizare a ei şi în spaţiul elen.

„Asta-i marea mea bucurie, să-i ajut pe tineri să progreseze“

Vă rog să ne povestiţi un moment care v-a marcat cariera.

Un fapt care mi-a marcat viaţa e că am fost timp de 11 ani elev al domnului Simon Karas. Atunci am început să intru în esenţa muzicii bizantine şi să o înţeleg profund. În decursul acestor 11 ani, primul lucru pe care l-am făcut a fost muzica bisericească. Mai apoi m-am ocupat şi de muzica populară grecească, am învăţat şi un instrument tradiţional, dar şi dansuri populare. Deşi cursurile erau trecute în program de două ore, ele durau câte şase ore.

Care este cea mai mare împlinire a vieţii dumneavoastră?

Când creezi o operă, nu apuci bine să o termini şi trebuie să începi alt lucru. Pentru mine, cea mai mare satisfacţie e să-i văd pe elevii, pe studenţii mei, pe cei pe care i-am ajutat că progresează în domeniul muzicii bizantine. Şi zic: slavă Domnului! Din acest punct de vedere eu sunt foarte bucuros, foarte mulţumit.

Aveţi un sfânt pe care-l simţiţi mai apropiat de suflet?

Am mulţi sfinţi pe care-i simt apropiaţi. Vă spun sincer, n-aş putea să menţionez unul mai mult decât celălalt. De la fiecare sfânt am şi câte un ajutor deosebit, dacă mi-aduc aminte.

În prezent, ce vă bucură cel mai mult?

Muzica şi progresul ucenicilor mei. Noi acum aparţinem generaţiei care se duce şi      într-adevăr aceasta este o bucurie mare: să vezi că rămân oameni şi sunt aici, alături de noi, e ceva palpabil. Asta-i marea mea bucurie, să-i ajut pe tineri să progreseze. Aş dori să vă mulţumesc foarte mult pentru onoarea pe care mi-o faceţi. Aş dori să mulţumesc Universităţii de Arte „George Enescu“ din Iaşi pentru organizarea acestui eveniment (n.r. Masterclassul de Cânt Bizantin), care într-adevăr prezintă Iaşul ca un centru de promovare a muzicii bizantine şi pentru marea cinste pe care mi-a făcut-o, decernându-mi titul de Doctor Honoris Causa.

Vă mulţumim foarte mult pentru interviul acordat şi vă dorim sănătate, să vă bucuraţi şi de roadele celor care vin din urmă!  (Citiţi varianta integrală a interviului pe doxologia.ro)