Avva Arsenie a plecat la întâlnirea cu Hristos

A plecat la Domnul şi părintele Arsenie Papacioc. Vestea ne întristează şi ne bucură deopotrivă, având atât tristeţea pierderii duhovnicului, cât şi nădejdea câştigării rugătorului. Trecut prin puşcăriile regimurilor antonescian şi comunist, marele arhimandrit Arsenie Papacioc rămâne în amintirea noastră drept marele duhovnic de la Mănăstirea Techirghiol, cel plin de sfaturi pentru toţi, cel care recomanda tuturor să avem mintea ancorată în Dumnezeu pentru a ne putea mântui.

Figura luminoasă a părintelui Arsenie, care a trăit 97 de ani, ne-a evocat-o, ieri, la câteva ore de la aflarea veştii mutării sale la cer, părintele arhimandrit Timotei Aioanei, Mare Ecleziarh al Catedralei patriarhale şi Exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor.

Avea un optimism deosebit pentru renaşterea poporului român

"Cred că părintele Arsenie Papacioc a fost un om al lui Dumnezeu, a fost un călugăr luminat într-o perioadă de foarte mare încercare pentru Biserică şi pentru neamul românesc. Părintele Arsenie a fost călugăr tocmai în perioada când nedreptul decret comunist 410 din 1959 a golit mănăstirile şi a exilat într-o lume care nu le era proprie foarte mulţi călugări şi călugăriţe. De acest exil nu a scăpat nici părintele Arsenie. A fost constant urmărit se Securitate pentru atitudinea sa fermă, pentru convingerile pe care le avea, dar mai ales pentru trăirea sa duhovnicească deosebită.

Părintele Arsenie Papacioc a cunoscut încercările închisorilor comuniste, unde a suferit alături de alţi clerici şi bărbaţi minunaţi ai neamului românesc. A făcut parte din şcoala duhovnicească a Mănăstirii Slatina din ţinutul Fălticenilor, unde s-a format după îndrumarea arhimandritului Cleopa Ilie, care a condus pentru câţiva ani această mănăstire. De asemenea, a îmbinat într-un mod admirabil blândeţea şi bunătatea ieroschimonahului Paisie Olaru, lângă care a trăit mulţi ani, cu ştiinţa de carte a altor părinţi duhovniceşti cum au fost părintele Ilie Cleopa, Andrei Scrima şi mitropolitul Antonie Plămădeală. Era un monah cărturar şi în acelaşi timp misionar. Era un apropiat al celor mulţi şi un cunoscător al durerilor lor.

Avea o evlavie deosebită către Maica Domnului, îi iubea pe tineri şi avea un optimism deosebit pentru renaşterea acestui popor. Permanent spunea că aşază această ţară sub ocrotirea Maicii Domnului, el însuşi aflându-se la Mănăstirea Maicii Domnului de la Techirghiol, sub protecţia Celei mai înalte decât cerurile", a spus părintele arhim. Timotei Aioanei.

De asemenea, părintele Timotei ne-a mai vorbit despre activitatea bogată de autor de scrieri teologice şi de cărţi duhovniceşti pe care a desfăşurat-o părintele Arsenie Papacioc.

"A fost un monah râvnitor al Arhiepiscopiei Bucureştilor, pentru că el a vieţuit mai mulţi ani în mănăstirile acestei eparhii, la Antim, la Căldăruşani, la Mănăstirea Cheia, la Mănăstirea Zamfira, unde a legat o prietenie deosebită cu arhimandritul Gavriil Stoica, trecut şi el la Domnul", a mai spus exarhul cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor.

Scurte date biografice

Părintele Arsenie Papacioc s-a născut în 1914, fiind al şaptelea copil al părinţilor Vasile şi Stanca. Casa părintească se afla în satul Misleanu, comuna Perieţi din judeţul Ialomiţa. Numele civil al părintelui Arsenie a fost Anghel. Părintele Arsenie a pătimit în temniţă alături de părintele Iustin Pârvu, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu şi alţii. A fost arestat şi condamnat sub regimul mareşalului Ion Antonescu, în 1941. S-a călugărit în 1946, la Mănăstirea Sihăstria. La slujbă au participat părintele Sofian Boghiu, părintele Benedict Ghiuş, iar naş de călugărie a fost părintele Petroniu Tănase. După ce a primit preoţia, părintele Arsenie a fost numit spiritual la Seminarul Monahal de la Neamţ. Între 1952 şi 1958, a fost preot şi egumen la Mănăstirea Slatina. În vara anului 1958, a fost arestat din nou, pentru că făcea parte din grupul "Rugul Aprins". Condamnat la 20 de ani de muncă silnică, a fost graţiat în 1964 de la închisoarea Aiud. După ani de detenţie, de interminabile anchete şi deplasări de la un penitenciar la altul, de la Vaslui, unde era un lagăr de muncă forţată, la temuta închisoare de la Aiud, părintele a fost eliberat şi i s-a permis să slujească la o parohie din Ardeal. Din anul 1976, a fost duhovnicul Mănăstirii "Sfânta Maria" din Techirghiol.

Dumnezeu să-l odihnească!

"Fiecare moment din viaţa noastră are nevoie de ajutor divin"

L-am cunoscut pe părintele Arsenie în vara anului 2008. Înconjurat de mulţi credincioşi, destul de neputincios la 94 de ani, părintele era primitor cu toţi.

Nimeni nu pleca nemângâiat de la chilia sa, fiindcă bătrânul de la Mănăstirea Techirghiol învăţase în mulţii ani de suferinţă înduraţi în temniţele comuniste că tristeţea, lipsa credinţei ucid sufletele. Şi mai ştia bunul duhovnic de la mare că în pustiul acesta care este lumea de azi, nimic nu este mai de folos ca o mână întinsă spre cel ce are nevoie de ea. Fiecare cuvânt al lui era o invitaţie la simţirea prezenţei lui Dumnezeu. Aşa fac şi vorbele de duh ale eroicului avvă, consemnate mai jos, avvă care a intrat de ieri în veşnicie.

Mulţi spun că sfârşitul lumii este aproape. Ce părere aveţi despre aceasta?

Cu multă anticipaţie se rostesc nişte lucruri cu elemente inventate. Sfârşitul... cum o vrea Dumnezeu. Noi însă avem obligaţia, acesta e punctul central, să ne punem la punct în fiecare clipă, să nu pierdem o clipă din vedere. Adică să ai un act de prezenţă. Eu nu sunt, ca duhovnic, pentru nevoinţă, sunt pentru o stare de prezenţă continuă. Vin unii şi-mi spun fel de fel de lucruri. "Ce să facem, părinte?" Nu poţi să te iei la luptă cu istoria. Istoria înregistrează precis evenimentele, dar tu, pune-te tu la punct. Pentru că tu eşti un microcosmos în care se oglindeşte un macrocosmos, o lume întreagă. Pentru că Biserica este acolo unde este adevărul. Dacă numai unul singur ţine adevărul, Biserica e întreagă acolo. Nu e o fracţiune de Biserică, e întreaga Biserică. Pentru că Biserica nu poate să trăiască decât numai şi numai în adevăr, pe care îl reprezintă Ortodoxia. Dacă îl ataci, eşti în afară de Biserică şi atunci intri în gloata care nu mai are nici o răspundere.

Vorbiţi-ne despre Maica Domnului.

Maica Domnului este Stăpâna Cerului şi a pământului. Şi dacă îndrăznesc să mai cer zile de trăit de la Dumnezeu este numai ca să pot slăvi pe Maica Domnului, care este foarte supărată pe toţi care nu-i cer nimic. Şi să-i cerem lucruri mari, pentru că iubirea nu are margini.

În Filocalie stă scris că rugăciunea este judecată înainte de judecată. Cum explicaţi aceasta?

Pentru că e o judecată. Uite: acum dumneata te judeci: "Ce mi-ai făcut acum? Ce mi-ai făcut de azi dimineaţă până acum? Ce mi-ai făcut o viaţă întreagă?" Pe urmă, te ia la judecată. În funcţie de nişte lucruri obligatorii pentru fiecare creştin. N-a lăsat Dumnezeu un om să nu înţeleagă măcar ceva. Chiar se spune, materializând discuţia, că mulţi fac binele fără să ştie că fac binele. Ce n-a făcut Dumnezeu ca să ne salveze? Nu ne-a creat decât pentru El, nu şi pentru dracul sau pentru oameni sau pentru nevoile omeneşti. Ne-a făcut singuri pentru El. Să fim întru fericire veşnică cu El. Dar fericire divină, nu fericire raţională, ca oameni. Oamenii nu-şi dau seama cât de scump e timpul pe care-l trăieşti. Şi chiar momentul ăsta între noi acum. Eu în funcţie de asta am răspuns. Să ai încredere desăvârşită în tot ce a spus Mântuitorul. Ce vreţi un dar mai mare ca acesta? Că noi am primit în dar pe Hristos şi am dat şi noi în dar pe Maica Domnului ca fire omenească. Desăvârşirea desăvârşită... A stat la dispoziţia noastră; a mea, a ta. Aşa cum suntem fiecare dintre noi. Suntem fiinţe create de Dumnezeu, restaurate de Dumnezeu, salvate de Dumnezeu încontinuu. Că fiecare moment are nevoie de ajutor divin. Actul de prezenţă este (eu consider ca duhovnic) cel mai simţit şi mai obligatoriu canon. Stare de prezenţă... Nu metaniile. Le faci, şi pe urmă spui: "Doamne, salutare că te-am ascultat; am făcut ce am putut". Nu... O stare de prezenţă. Un copil al tău îţi spune: "Tată, înainte mă iubeai mai mult, astăzi văd că nu mă mai iubeşti". Pe copilul tău îl iubeşti mereu. Dar şi copilul are obligaţie pentru tăticul lui. Deci o stare de prezenţă continuă împlineşte o stare de canon şi o obligaţie, ca un creştin creat şi salvat de Mântuitorul. Ca să ne salveze, gândiţi-vă că a fost jupuit, umilit, scuipat; şi era Dumnezeu. Nu îngrozeşte pe nimeni faptul ăsta? Că era Dumnezeu întrupat? Deci, ce n-a făcut să ne salveze? Este foarte important. Cât de important este momentul ăsta o să vadă fiecare la mormânt. Dar să nu fie prea târziu şi repede. Degeaba te grăbeşti. Totul e să pleci la timp. Vă spun asta ca un sfat de la un frate mai mare: de 96 de ani. Şi dacă vă spun, spun ca să ascult şi eu.

A fost necesară Crucea Domnului înainte de Învierea Lui

De ce foloseşte Sfântul Ioan Scărarul expresia "fericita întristare"? La ce se referă aceste cuvinte?

Dragă, cât a fost de glorioasă Învierea Mântuitorului... ce stare de revenire, ce înălţare sufletească... Dar n-ar fi fost aşa de grozavă dacă n-ar fi fost Crucea mai întâi. Ăsta-i răspunsul. Suferinţa te trezeşte. Când ţi-e foame, ce să mănânci? Nu mănânci pentru ca să mănânci, mănânci pentru că ţi-e foame; nu mai întrebi pe nimeni. Ăsta-i lupul, ăsta-i câinele, ăsta-i omul. Omul care cere viaţă. Viaţa, omul o cere în relaţie cu veşnicia. Şi atunci, cât de scump e timpul şi suspinarea ta! Eşti liber să o faci de acum; cine te opreşte să te închini? Şi dacă te opreşte duşmanul, primeşti plată de erou că te-ai închinat când te oprea. Eu vă spun că am 14 ani de închisoare şi nu era lipsă de prezenţă. Şi mă gândeam: ce momente măreţe, să suferi... bineînţeles pentru ceva. Sufeream pentru Hristos. Eram conştienţi că dacă nu era Hristos, te vindeai pe doi lei şi scăpai de momentul ăla. Nu scăpai de veşnicie. Veşnicia, ca şi moartea, e o realitate. Nu vine pentru daruri deosebite: cafele şi dulceţuri. Vine să te ia. Atuncea să vedem: "Ce Mi-ai făcut cu viaţa ta, fiule?" Putem să-L învinuim pe Hristos că nu ne-a dat destul? Nici o mamă nu o poţi învinui că nu ţi-a dat destul. Ţi-a dat tot că ţi-a stat la dispoziţia ta. Ţi-a dat şi sângele. Nu poţi să o învinuieşti că nu ţi-a dat. Dar pe Dumnezeu care a creat şi sângele ăla, şi laptele ăla, şi mama, şi fiul... Avem atât de pregnante şi de prezente exemple, încât nu mai poţi să faci nici o mişcare. Trăire creştină şi gata! Astea ar putea fi momente pe care le trăieşte fiecare la moarte. Trebuie să spunem: "Ţie ţi-am dăruit, Doamne, toată viaţa mea". Astea-s mobile care-l obligă pe orice creştin. "Lasă-l pe seama Mea, nu te băga unde nu ai voie. Nu-l judeca. Lasă-l aşa împăduchit. Mie mi-e drag de el aşa. Că nu am venit pentru împăraţi. Am venit pentru cerşetori". Hristos a fost Împărat şi Cerşetor. Pentru cine a făcut-o, pentru îngeri? Pentru noi, oamenii! Ce mai aşteptăm? Ce mai aşteptăm?! O trăire simplă de tot, dar o relaţie cu ceilalţi. Pe contul tău. Când eram mic, la ţară, am văzut o oaie care a dat din picior şi s-a culcat. Nu m-am sesizat, dar am văzut o altă oaie care a făcut la fel. Şi i-am spus mamei: "Mămică, de ce a dat"? "Se închină, mamă, se închină", mi-a zis mama mea. Atâta mi-a trebuit. Vasăzică oaia se închină şi eu să nu mă închin? Un exemplu simplu, o interpretare directă; nu poate să fie altă interpretare. Oaia aia am văzut-o cu ochii mei, dând cu piciorul, cu copita ei, dar eu am degetele care marchează Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Vasăzică, sunt organizat. Fac parte din Crucea Mântuitorului şi mă bucur de Învierea Mântuitorului. Dar cere un lucru simplu, dar fără de care nu se poate. Nu te închini de parcă ai cânta la mandolină. Te închini trăit pentru nevoia pe care o ai. Şi atunci suferinţa rămâne ca o mare necesitate în viaţa omului. E o mare greşeală să cârteşti. "Slavă Ţie, Doamne, numai dă-mi putere să suport"! Asta-i poziţia celui care a fost arestat la Aiud 14 ani în zarcă. În Aiud există altă închisoare în închisoare, făcută de unguri pentru românii de pe vremea aia. Nu mă interesează că am stat în zarcă; m-am folosit sau nu m-am folosit... Am văzut cât fac duşmănia şi momentul istoric. A fost necesară Crucea înainte de Învierea Mântuitorului.

Desăvârşirea cuprinde trei etape: purificarea, iluminarea şi contemplarea. Cum trebuie să le vedem pe acestea?

Fă ceva pentru sufletul tău! Dacă recunoşti că există Dumnezeu. Pentru că în momentul ăsta istoric sunt oameni care nu recunosc că există Dumnezeu. Îngrozitor e lucrul ăsta. Şi mata te-ai aşezat pe poziţia asta negativă, ca să pui întrebarea. Cum priviţi, furăm un răspuns de la altcineva la întrebarea pe care o puneţi. Mă întrebi de ce mă închin? Chiar dacă te închini neştiind ce faci, tot e un lucru câştigat... că nu furi, că nu curveşti, că nu ucizi. Suntem creaţi, repet, numai pentru El, nu şi pentru altcineva. Pentru El, ţinând cont de învăţătura Lui. Nu pentru îngeri, dragilor, nici pentru El... în sensul că Dumnezeu e Dumnezeu; numai şi numai pentru tine. Vezi, dacă tatăl tău îţi cumpără nişte ghete şi vine şi ţi le arată; tu dormi... "Uite, tată! Ţi-am luat nişte ghete!" Poţi să-i spui tatălui tău: "Nu-mi trebuie aşa ceva"? Nu ştiu dacă spui dacă nu-i mai mare jignire. Ce n-a făcut, săracul, să fericească copilul? Să deschidă ochii pe nişte ghete, nu pe nişte icoane. Ce n-a făcut Dumnezeu? Nu ne-a făcut decât singuri numai pentru El. Ca să fim împreună cu El în vecii vecilor. Astea sunt etape, viaţa omului. Dar fericirea-i veşnică: sau iadul, sau raiul.

Împietrirea inimii, mai mult o comoditate

Dar împietrirea inimii nu poate fi şi o predispoziţie psihologică, moştenită de la părinţi?

Se poate să vină de la părinţi, dar nu în această formă sălbatică în care crede lenea ta. Îţi este pusă în pericol comoditatea ta şi acum, gata, vine de la părinţi.

Eu acum, când văd femei însărcinate, le spun să nu se amărască, să nu se supere, pentru că se imprimă în făt, intră în firea lui. El comunică cu mamă-sa cu mult înainte de naştere.

Am văzut un copil mic, de câteva săptămâni, care plângea şi nu se potolea deloc. Dar a venit mama lui şi a încetat gălăgia. Copilul a simţit. El comunică din pântecele mamei cu aceasta, fiindcă este viu. În dreptul roman se spune: Infans conceptus, pro natus habitur - copilul, odată zămislit, are dreptul de cetăţean. De aceea avorturile reprezintă uciderea unor suflete vii. (Augustin Păunoiu)