În ziua cinstirii Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, 23 aprilie, Preasfințitul Părinte Ieronim, Episcopul Daciei Felix, a oficiat Liturghia Darurilor înainte‑sfințite în lăcașul de
24 Apr, 2024
Biserica este Vitezda cea vindecătoare
La Sfânta Liturghie s-a citit ieri Evanghelia despre vindecarea de către Mântuitorul Hristos a slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda din Ierusalim. Acest om suferind, care aştepta vindecarea de 38 de ani, a devenit pentru toţi cei de astăzi o pildă de pocăinţă prin suferinţă, de răbdare fără cârtire şi de smerenie întru tăcere.
În cuvântul de învăţătură rostit în Paraclisul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe“ din Reşedinţa patriarhală, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a explicat că Evanghelia citită ieri la Sfânta Liturghie conţine patru adevăruri semnificative pentru viaţa noastră duhovnicească: „În primul rând, vedem iubirea milostivă a lui Hristos care din proprie iniţiativă merge spre un om bolnav, care suferea de 38 de ani, ca să-l vindece. Vedem, de asemenea, înţelepciunea de duhovnic a Mântuitorului Iisus Hristos ca Doctor al sufletului şi al trupului. Mai învăţăm, din această Evanghelie, din răbdarea desăvârşită a omului bolnav care unea suferinţa cu pocăinţa şi cu speranţa şi, de asemenea, vedem recunoştinţa lui îndată după vindecarea sa. Această Evanghelie a vindecării este rânduită de Biserică spre a fi citită în această perioadă pentru a ne arăta că Hristos cel înviat este Izvorul vieţii, Izvorul sănătăţii, Izvorul iertării păcatelor, Izvorul harului care-l ridică pe om şi-i dăruieşte integritatea sufletească şi trupească, pentru ca să creeze bucurie lui şi celor din jur: familiei, comunităţii şi obştii bisericeşti“.
Referindu-se la cuvintele pe care Mântuitorul Hristos le-a adresat celui vindecat: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău“ (Ioan 5, 14), Patriarhul Bisericii noastre a subliniat că Hristos Domnul se dovedeşte prin acestea a fi „un mare duhovnic, pentru că nu spune care a fost păcatul celui care era bolnav şi nici nu vorbeşte despre acesta în prezenţa celorlalţi bolnavi, ci El doar îi spune în templu, discret şi cu o dorinţă de îndreptare a păcătosului, ca sfat duhovnicesc: «De acum să nu mai păcătuieşti!» Prin aceasta vedem că Hristos ridică pe cel păcătos fără să-l umilească, îi dă sfatul îndreptării duhovniceşti fără să trâmbiţeze aceasta şi ne arată că El este un Doctor vindecător de suflete prin iertarea lor de păcate şi vindecător de trupuri prin ridicarea lor din boală. Această lucrare duhovnicească a lui Iisus Hristos prefigurează lucrarea duhovnicului în Biserică. Prin aceasta vedem că puterea vindecătoare a lui Iisus Hristos cel răstignit şi înviat din morţi este o putere vie, o putere transmisă Bisericii Sale ca fiind scăldătoarea Vitezda, spaţiul ridicării, spaţiul recuperării omului şi spaţiul care devine izvor de bucurie prin iertare şi prin vindecare“.
Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române a subliniat şi dimensiunea profetică a minunii de la scăldătoarea Vitezda, care preînchipuie Taina Sfântului Botez, prin care omul se curăţă de păcate şi face începutul mântuirii în Hristos, dar şi Taina Sfântului Maslu, prin care se revarsă în Biserică puterea vindecătoare a lui Hristos unită cu iertarea păcatelor. „Prin Taina Sfântului Maslu se dăruieşte vindecare trupului, dar şi sufletului, ca iertare a păcatelor care nu au fost mărturisite sau ca întărire a omului care din cauza păcatelor şi a patimilor a slăbit duhovniceşte şi trupeşte. Sfântul Maslu, chiar dacă nu dăruieşte totdeauna imediat vindecare trupului, aduce o întărire sufletului care este slăbit din cauza păcatului. Sfântul Maslu dăruieşte omului o putere spirituală de a suporta suferinţa cu speranţa mântuirii. Când vindecarea trupească nu are loc, suferinţa se transformă în pocăinţă şi în vindecarea sufletului de către Dumnezeu şi, astfel, pentru cel suflerind nu mai contează atât de mult vindecarea trupească, dacă boala pare incurabilă, ci mântuirea sufletului ca unire a omului cu Dumnezeu, ca luminare a omului prin harul lui Dumnezeu, ca simţire a iubirii lui Dumnezeu în mijlocul suferinţei omului bolnav.“
