„Bogatul pierde mântuirea pentru că este nemilostiv”

Biserica noastră a sărbătorit astăzi Duminica a 22-a după Rusalii, la Sfânta Liturghie fiind citit pasajul evanghelic de la Luca, în care este redată Parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr. Cu acest prilej, în cuvântul de învăță­-tură rostit la Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” al Reședinței Patriarhale, Prea­fericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a explicat înțelesurile duhovnicești ale textului scripturistic, subliniind faptul că de modul în care omul viețuiește pe pământ depinde starea sufletului său după despărți­rea de trup.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a eviden­țiat faptul că starea sufletelor după despărțirea de trup este determinată de modul în care omul a viețuit pe pământ: „Evanghelia ne arată două persoane diferite - un bogat și un sărac; două stări sociale diferite - un bogat care trăiește tot timpul în lux, în ospețe, îmbrăcat în haine scumpe și un om sărac, singur și bolnav, numit Lazăr, care duce o viață plină de lipsuri și suferință, care se află mai mult printre câini decât printre oameni, iar câinii erau mai omenoși cu el, ținându-i companie și pansându-i, oarecum, bubele. De asemenea, după moartea fizică a acestor doi oameni, starea lor spirituală este diferită. Sufletul săracului este dus de îngeri în sânul lui Avraam, adică în comuniunea drepților, iar despre bogat aflăm că, îndată după ce a murit, trupul a fost îngropat, iar sufletul lui a ajuns în iad. (...) Acolo, sufletul bogatului nemilostiv trăiește într-o suferință a singu­­-ră­tății în prezența unui foc nematerial, care îi chinuie sufletul. Acest foc nema­terial a fost interpretat de Sfinții Părinții ai Bisericii ca fiind mustrarea conștiinței privind nepăsarea duhovnicească a bogatului. El nu a arătat nici recunoștință față de Dumnezeu, Care i-a dat bogăție, nici milostivire față de săracul Lazăr, ci a trăit în nesimțire duhovnicească și nepăsare față de sufe­rința celor aflați în nevoi. Se spune, de asemenea, că Lazăr se bucura în sânul lui Avraam, în comuniunea drepților. Astfel, Evanghelia ne arată că există un fel de com­pen­sație, o lege a dreptății sau a echității. Cei care s-au bucurat în lumea aceasta de bunuri materiale, dar nu au mulțumit lui Dum­ne­zeu și nu au făcut milostenie din bunurile materiale pe care le-au avut nu se pot bucura dincolo de moarte. Sufletul lor nu este fericit fiindcă nu au fost milostivi. Au fost bogați, dar nemilostivi, nemul­țu­mitori lui Dumnezeu și nepăsători față de neputința sau sărăcia celor din jur”. 

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a arătat, de asemenea, că nu mulțimea faptelor bune determină fericirea sau nefericirea în veșnicie, ci starea de bunătate, de iubire smerită a celui care le face. „Textul evanghelic ne mai arată că această schimbare de situație după despărțirea sufletului de trup este și ceva mai mult decât răsplată pentru fapte rele sau fapte bune, deoarece Evanghelia nu spune pentru care fapte rele se află sufletul bogatului nemilostiv în iad și pentru care fapte bune să­vâr­șite de săracul Lazăr se află su­fletul lui în rai, în bucuria drep­ților. De fapt, nu sunt luate în seamă, în primul rând, faptele celor doi, ci starea spirituală în care s-a aflat sufletul lor în momentul despărțirii de trup. Anume, nu pentru faptele lui rele, pe care Evan­ghelia nu le spune, sufletul bogatului nemilostiv ajunge în iad, ci pentru că a fost nerecunoscător lui Dumnezeu și a trăit în nesim­țire și nemilostivire față de săracul Lazăr, care stătea la ușa lui și nu era luat în seamă, ci era considerat mai mult un animal printre câini, decât un om printre oameni. În ceea ce-l privește pe Lazăr, nu faptele lui bune l-au dus în rai, ci starea duhovnicească a sufle­tului său, de luminare și de îmbo­gă­­țire prin răbdare multă, prin sufe­rință multă, prin neosândirea celor din jur și, mai ales, prin singura nădejde pe care și-a pus-o în Dumnezeu. Deși era sărac din punct de vedere material, el și-a îmbogățit sufletul prin smerenie. El nu s-a răzvrătit, nu a cârtit și nu a judecat. El nu l-a osândit pe bogat, ci întru smerită răbdare și în tăcere suferind, și-a luminat și și-a îmbogățit sufletul. De aceea, sufletul său curat și luminat a ajuns să se bucure cu drepții. Așadar, nu contează pentru mântuire mulțimea faptelor bune, ci mai ales starea spirituală a sufletului. Dacă multe fapte bune ne duc la mândrie, laudă de sine și orgoliu, sufletul nu se îmbogă­țește, ci se întunecă. Dacă omul rămâne smerit și, în același timp, milostiv și bun, în fața lui Dumnezeu contează mai mult bunătatea sufletului decât numărul faptelor bune. De aceea, Evanghelia aceasta ne învață că cea dintâi lucrare a omului trebuie să fie îmbu­nă­tățirea sufletului său, care să devină smerit și milostiv, iar când devine smerit și milostiv, se aseamănă cu Dumnezeu și se poate bu­cura cu Dumnezeu Cel Smerit și Milostiv. Această Evanghelie a inspirat Biserica la a cultiva milos­tivirea ca stare a sufletului și milostenia ca faptă arătată celor nevo­iași. A înființat cantine pentru ne­­voiași, cămine pentru copii și bă­­trâni, case pentru călători și pelerini și apoi unități medicale pentru alinarea suferinței celor bolnavi. În concluzie, Evanghelia de astăzi ne arată că starea sufletului după despărțirea sa de trup depinde de modul în care omul a trăit viața pe pământ, precum și valoarea infinită a vieții unice pe pământ, pentru că de modul în care a viețuit omul depinde starea fericită sau nefericită a lui în eternitate”, a evidențiat Preafericirea Sa.