„Când constatăm că oamenii suferă, trebuie să-i ajutăm să simtă iubirea lui Dumnezeu”

În Duminica a 7-a după Rusalii, a Vindecării a doi orbi și a unui mut din Capernaum, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a rostit un cuvânt de învățătură în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Reședința Patriarhală. Preafericirea Sa a explicat că omul în starea de recunoștință, având calitatea de a constata binele săvârșit de altcineva în favoarea sa, este bineplăcut înaintea lui Dumnezeu și aceasta constituie o etapă din procesul vindecării sale sufletești de patimi egoiste.

În Duminica a 7-a după Rusalii, a fost citit în cadrul Sfintei Liturghii pasajul biblic de la Sfântul Evanghelist Matei, capitolul 9, versetele 27-35, în care este relatată vin­decarea a doi orbi și a unui mut din orașul Capernaum. 

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a explicat, în predica sa, de ce Mântuitorul Iisus Hristos le-a poruncit celor doi orbi să nu spună nimănui nimic despre vindecarea primită de la El. „Pentru a arăta smerenia Lui, care trebuie să fie și smerenia tuturor celor care cred în El, Iisus le-a spus cu asprime ca nimeni să nu știe aceasta. Deci, din smerenie le-a cerut celor doi orbi să nu spună nimănui nimic. Aici vedem că Mântuitorul Iisus Hristos nu săvârșește minuni ca să fie lăudat, nici ca să fie evidențiat. El nu caută de la oameni slavă trecătoare, ci El vindecă din iubire milostivă, nu din dorință de afirmare. Prin aceasta constatăm că iubirea Lui milostivă este smerită și darnică, vindecătoare și eliberatoare. În mod surprinzător, cei doi orbi, după ce au fost vindecați de Mântuitorul Iisus Hristos, nu respectă, nu împlinesc porunca Lui de a nu spune nimănui nimic despre această vindecare minunată, ci atât de mare este recunoștința lor, încât ei au uitat de porunca de a păstra tăcerea și L-au vestit în tot ținutul acela. Au spus tuturor că Iisus din Nazaret, Care acum locuia în Capernaum, i-a vindecat. Această re­cu­noș­tință a acestor doi orbi între­gește numărul virtuților lor, și anume: mai întâi au arătat stăruința în rugăciune, apoi credință puternică și acum arată multă recu­noș­tin­ță. Ei devin dascăli ai recu­noștinței pentru toate generațiile”, a spus Preafericirea Sa.

Vestitori ai iubirii milostive a lui Hristos

În continuare, Întâistătătorul Bisericii noastre a spus că cei doi orbi vindecați sunt recunoscători lui Dumnezeu pentru darul să­nătății, devenind atât dascăli ai recunoș­tin­ței, cât și modele de misionari. „Foarte adesea, noi uităm că sănătatea, ca și viața, este dar de la Dumnezeu. Considerăm că este un drept care ni se cuvine în mod automat, și doar atunci când nu mai avem sănătate ne dăm seama de importanța acestui dar mare. Numai atunci când omul nu mai are vedere, sau nu mai poate vorbi, sau nu mai aude, își dă seama cât de mare este darul să­nă­tă­ții. Cei doi orbi vindecați de Mântuitorul ­Iisus Hristos simt diferența mare între starea lor de nevăzători și starea lor de văzători și arată re­cu­noștință, iar recunoș­tința lor este ceva sănătos, firesc. Omul care nu arată recunoștință este nefiresc, este inuman, iar cel care arată recu­noștință este un om sănătos la suflet, pentru că recunoștința înseamnă calitatea de a constata binele să­vârșit de altcineva în favoarea ta. Aici, acești doi orbi vindecați rămân nu numai dascăli ai recunoș­tin­ței, ci și modele de misionari. Misionarul este cel care mărturisește, vestește lumii iubirea milostivă a lui Dumnezeu, vorbește despre binefacerile pe care Dumnezeu le dăruiește oamenilor atunci când ei stăruie în credință, când stăruie în rugăciune și arată credință puternică”, a reliefat ­Patriarhul României.

De asemenea, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a explicat de ce Mântuitorul Iisus Hristos nu a cerut mărturisirea credinței și în cazul mutului vindecat. „În primul rând, acesta, fiind mut, nu putea vorbi, iar în plus, el fiind și stăpânit de duh necurat, de demon, nu putea gândi. Gândirea lui, voința și vocea lui erau confiscate de duhul cel necurat. Deci, el nu putea nici fizic, nici mintal să exprime cre­dința. Mutul a fost vindecat nu pe baza credinței sale exprimate, ci în baza iubirii milostive compătimitoare a Mântuitorului Iisus Hristos. L-a vindecat din milă pe acest mut. Aici vedem că Mântuitorul Iisus Hristos este medic și duhovnic desăvârșit. Nu cere de la oameni mai mult decât pot ei exprima, dar înțelege și simte su­ferința tuturor. Și a celor care o exprimă, și a celor care nu o exprimă. Suferința celui mut era o suferință în tăcere, era o suferință fără exprimare prin voce a nevoii de însănă­to­șire. Mântuitorul Iisus Hristos vindecând pe acest mut ne îndeamnă să săvârșim binele și atunci când nu suntem solicitați, când nu suntem chemați, când nu suntem direct rugați, ci când constatăm că oamenii suferă, trebuie să-i ajutăm să simtă iubirea milostivă a lui Dumnezeu prin mâinile noastre”, a spus Întâistătătorul Bisericii noastre.

„Duhovnic și doctor al sufletelor și al trupurilor noastre”

La final, Patriarhul României a evidențiat atât importanța credin­ței medicilor care lucrează pentru vindecarea bolnavilor, cât și a cre­din­ței pacienților, arătând că vindecarea oricăror suferințe vine prin credința în Mântuitorul Iisus Hristos: „Evanghelia de astăzi este o Evanghelie a vindecării, a eliberării de suferințe și din robia duhurilor rele. Ne arată pe Mântuitorul Iisus Hristos ca mare Duhovnic și Doctor al sufletelor și al trupurilor noastre. Luni facem pomenirea Sfântului și Marelui Mucenic Pantelimon, Tămăduitorul de boli, doctor fără de arginți, și este important să re­ți­nem faptul că acest sfânt este ocrotitorul multor spitale. (…) Vedem că astăzi în lume este mare nevoie de vindecare. Mai ales în timp de pandemie sunt o mulțime de oameni care suferă. De asemenea, avem nevoie de medici care au conștiința vocațiilor sfinte, pentru că medicul este un slujitor al sănătății. Medicul este un slujitor al lui Dumnezeu, pentru că se spune în popor că medicul tratează, dar Dumnezeu vindecă. Medicul credincios îşi cunoaște și limitele sale, dar o mulțime de medici cre­dincioși au recunoscut importanța credinței pacienților și a celor care erau apropiați și se rugau pentru sănătatea celor bolnavi”.