„Cât de important este să cucereşti fiecare clipă!“

Cu toate că, de foarte multe ori, trecerea timpului aduce în sufletele oamenilor tristeţe, în Biserică lucrurile stau cu totul altfel. Călătoria noastră spre veşnicie este etapizată vremelnic, însă scopul rămâne în permanenţă acelaşi: întâlnirea cu Dumnezeu în veşnicie. În cele ce urmează, alături de părintele Ioan Ioanicescu, vom încerca să desluşim autentica dimensiune a timpului şi scopul pentru care acesta ne-a fost dat.

Părinte Ioan Ioanicescu, cum ar trebui privit, din punct de vedere bisericesc, acest prag calendaristic, de la un an la altul, pe care ne pregătim

să-l parcurgem?

Ar trebui să ştim că viaţa omului se scurge în timp, între cele două termene sau hotare ale ei: naşterea şi moartea. Ca şi spaţiul, timpul este o dimensiune a existenţei, cadru firesc al vieţii omului. În concepţia creştină, timpul a fost creat odată cu lumea, pentru că lumea n-a fost făcută în timp, ci odată cu timpul. Mântuitorul Hristos este, în acest context, axa timpului, centrul istoriei religioase a omenirii. Înainte de El, istoria se îndrepta spre El, era orientată mesianic spre El, într-o permanentă aşteptare. După Întrupare, începe vremea plinirii, adică "plinirea vremii", El rămânând un permanent prezent al istoriei. Cu toate că timpul este o noţiune abstractă, fiind indivizibil, omul a simţit nevoia să-l concretizeze şi să-l măsoare, adică să-l împartă printr-un şir de mişcări succesive şi subdiviziuni periodice, în care să se încadreze atât viaţa sa materială, cât şi cea spirituală. Acestea sunt consemnate într-un calendar alcătuit după datele ştiinţifice ale vremilor prin care a trecut. În acest context, se înscrie anul tropic sau solar, sau astronomic, alcătuit din intervalul de timp în care pământul face o rotaţie completă în jurul soarelui sau din răstimpul dintre două treceri consecutive ale soarelui la echinocţiul de primăvară. Aşa cum se ştie, anul calendaristic începe mereu la 1 ianuarie şi se termină la 31 decembrie.

"Venim de la Dumnezeu şi ne întoarcem la Dumnezeu"

Cum ar trebui să întâmpinăm noi, creştinii, această zi de răscruce dintre ani?

Există două feluri de a întâmpina ziua cumpenei dintre ani: fie regretându-l pe cel care a trecut, pentru că, odată cu el, a mai trecut o perioadă din viaţa noastră şi ne-au rămas mai puţini ani înainte, fie bucurându-ne de anul care vine, pentru că avem încă în faţa noastră zile pline de alte posibilităţi de a ne împlini, de a binecuvânta şansa ce ni se oferă întru bucuria vieţii. Creştini fiind, noi optăm de regulă pentru varianta optimistă care ne dă speranţă şi curaj. Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru fiecare clipă în plus cu care Dumnezeu ne binecuvântează viaţa! Să ne gândim cât de frumos este să fii, să exişti, să respiri, să gândeşti, să fii cu cei dragi, să fii în viaţă! Cât de important este să cucereşti fiecare clipă! Trebuie să privim fiecare clipă pe care ne-o dă Dumnezeu în plus, fiecare an care vine, ca pe o mare biruinţă, ca pe un dar imens, minunat, ca pe o biruinţă a vieţii asupra morţii. Să ne aducem aminte de cuvintele psalmistului David, care zice "Călător sunt în faţa Ta, Doamne, şi oaspete pe acest pământ, ca toţi străbunii mei". Ce mare adevăr cuprind aceste cuvinte! Când anii ni se adună unul câte unul, ne dăm seama că nu stăm pe loc, că suntem călători în această lume şi, după cum spune Sfântul Apostol Pavel, "nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea care va veni."

Venim de la Dumnezeu şi ne întoarcem la Dumnezeu. El e începutul şi sfârşitul! El este Alfa şi Omega! La El nu este schimbare sau umbră de mutare.

"Ce repede trec anii!"

Cu toate acestea, noi, ca oameni alcătuiţi în chip dual din trup şi suflet, încercăm un sentiment de tristeţe la fiecare cumpănă dintre ani. Traiectoria biologică pare a accentua această stare de spirit a noastră. Cum comentaţi acest aspect?

Aş porni de la câteva versuri ale lui Eminescu, alcătuite parcă anume să evoce acest moment de culme dintre ceva ce trece şi ceva ce vine:

"Cu mâine zilele-ţi adaugi,

Cu ieri viaţa ta o scazi

Şi ai cu toate astea-n faţă,

De-a pururi clipa cea de azi."

Câtă filosofie şi câtă teologie în această splendidă exprimare! Prin urmare, Dumnezeu este într-un permanent prezent, iar noi, creaturile Sale, avem permanent în faţă clipa cea de azi. Din perspectivă biologică, noi ne întristăm pentru că încă un an din viaţa noastră a trecut şi constatăm adesea cu amărăciune: "Ce repede trec anii!". Din perspectivă spirituală, însă, suntem în ziua de azi, adică încă în vremea pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu. Dacă vom şti ce să facem cu ziua de azi, vom putea şterge toate umbrele şi tristeţile zilei de ieri. De aceea trebuie să ne bucurăm pentru ziua de astăzi şi fiecare an care vine să se depene pe mosorul vieţii noastre, să-l socotim ca pe un permanent prezent. Atenţie! Sintagma "de-a pururi", pe care noi, teologii, o folosim atât de des, înseamnă un prezent prelungit şi aceasta pentru că realitatea noastră imediată o reprezintă prezentul.

Etapizarea spirituală a existenţei pământeşti

Sfinţii Părinţi vorbesc de unele etape ale vieţii spirituale menite să lumineze treptele biologice şi să le dezbrace de tragicul în care rămân ele în zona perisabilă a vieţii. Care ar fi aceste etape?

O primă etapă este aceea în care creştem întrebându-ne. Adică, atunci când păşim peste pragul copilăriei, luăm cunoştinţă despre noi înşine, ne descoperim ca existenţă aparte, ne punem primele întrebări asupra

relaţiei cu lumea, cu rostul nostru în lume, despre relaţia cu cerul înstelat, cu ziua şi cu noaptea. Atunci apare şi întrebarea-cheie despre Dumnezeu. Aceasta este etapa în care creştem întrebându-ne. Înaintăm în viaţă întrebându-ne. Începem să ne cultivăm, să învăţăm din cărţi, de la alţii, de la natură, de la noi înşine.

Urmează etapa a doua când începem să primim lămuriri şi când începem să delimităm între răspunsuri, să discernem noi înşine. Aici avem nevoie de înţelepciune, de cumpănire adâncă. E o taină felul în care fiecare discerne şi îşi împropriază răspunsurile vieţii. Devenind dintr-o dată maturi, trebuie să ne purtăm cu responsabilitate faţă de tainele pe care nu le-am putut pătrunde. Unii spun că aceasta ar fi cea mai importantă etapă a vieţii, pentru că învăţăm să trăim cu tainele acestei lumi. Zice într-o cunoscută poezie Lucian Blaga: "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, şi nu ucid cu mintea tainele ce le-ntâlnesc în calea mea". Ce frumos! A nu ucide cu mintea tainele pe care le întâlneşti în cale... Este etapa în care mintea umană se zbuciumă, dar se şi limpezeşte.

A treia etapă este aceea a împlinirilor. După ce ţi s-au limpezit multe dintre cele ce te înconjoară, după ce ai primit şi ai selectat, acum începi să şi dai. Întemeiezi o familie, ai copii, îi educi, iei parte la viaţa socială, creezi, construieşti, încerci să fi o persoană pozitivă, să te realizezi în armonie cu tine însuţi şi cu cei din jur, cu credinţa ta, cu filosofia ta şi cu Dumnezeu. Acum creşti, urci, te împlineşti, onorezi acel dar al lui Dumnezeu, care a zis: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa". Dând sens vieţii, intrăm într-o existenţă cu sens, în sistemul Celui ce este însăşi Viaţa. Aceasta este etapa devenirii întru fiinţă a omului.

Sfinţii Părinţi vorbesc şi de o a patra etapă, aceea a desăvârşirii. După ce şi-au găsit drumul în viaţă, unii oameni vor cere mai mult. Vor să-şi facă viaţa şi mai frumoasă, s-o desăvârşească, adică să aibă "viaţă din belşug", cum zice Mântuitorul. E nevoie pentru aceasta de un eroism al gândului, un eroism al faptei, un eroism al îndrăznelii, uneori de-o clipă, alteori de-o viaţă, reţinând în acest sens rostirile Mântuitorului Iisus Hristos: veţi putea deveni desăvârşiţi, de veţi avea dragoste între voi.

Se cuvine, aşadar, ca în acest an să ne silim să împlinim chemarea şi lucrul pe care ni-l încredinţează Dumnezeu. Să plecăm dar cugetele în rugăciune şi să rostim cu cuviinţă: "Doamne, Dumnezeul nostru, Cela ce ai rânduit ziua şi noaptea şi ai aşezat anii şi vremile întru a Ta chibzuinţă, binecuvintează cununa anului ce începe, fereşte şi păzeşte în pace pe toţi cei ce nădăjduiesc întru Tine, Amin!".