Catedrala Mântuirii Neamului, o prioritate spirituală pentru România

Ne minunăm pe zi ce trece văzând câtă dreptate a avut istoricul Gh. Brătianu când, scriind o scurtă istorie a românilor, i-a numit pe aceştia „un miracol şi o enigmă a istoriei“. Şi suntem într-adevăr un miracol că ne mai găsim şi regăsim pe aici, în ciuda atâtor încercări în care alogenii au vrut să devenim altceva. Suntem deopotrivă o enigmă pentru că, nu de puţine ori, ne-am păstrat în starea de latenţă, ieşind în evidenţă când şi când, fie prin vreun domnitor, fie prin vreo luptă sau prin vreo carte, dar, mai ales prin capacitatea unora dintre noi de a pune piedică celui cu idei bune sau cu iniţiative care să ne scoată din starea de latenţă.

Dacă la această „calitate“ mai apare şi câte un alogen (care nu are, de fapt, nici un interes să vadă că pe acest spaţiu oamenii excelează), mulţi dintre noi şi în spiritul ospitalităţii tipic româneşti, fără simţ critic, receptează foarte repede ideile „dezinteresate“ ale acestuia (doar este străin şi nu are nici un interes), blocând de cele mai multe ori iniţiativele marilor bărbaţi care vor să ne scoată din anonimat şi din interiorul unei culturi care a excelat în miniaturi, broderii, frontispicii de cărţi şi construirea de odăiţe.

Stilul odăiţă şi monumentalitatea latină

Da, până de curând, în multe din regiunile româneşti s-a cultivat nu monumentalitatea, ci stilul „odăiţă“. Să credem că şi sub acest aspect sugerăm ideea că în venele noastre nu curge sânge de roman - care avea simţul monumentalităţii -, ci sânge de dac? Aici, în odăiţă, românul şi-a mâncat sărmăluţa sau fasolea, udată cu un pahar, două-trei, mai multe sau foarte multe de vin sau de ţuică. Şi atunci, având de-a face cu oameni într-o asemenea stare de euforie, nu mai este de mirare că, de multe ori, străinii au făcut aici ceea ce nu reuşeau la ei acasă, spunând despre România că este ţara tuturor posibilităţilor (până şi a celor imposibile altundeva).

Capacitatea unor compatrioţi de-ai noştri de a fura pălăria celorlalţi, adică de a-i păcăli pur şi simplu, şi a dovedi că mulţi dintre noi nu simt cu propria lor inimă şi nu cugetă cu propriul lor cap s-a arătat din momentul în care a reapărut în spaţiul românesc ideea construirii Catedralei Mântuirii Neamului pusă în circulaţie în societatea românească în anii â20 ai secolului trecut de eroii Primului Război Mondial care au voit ca mormântul ostaşului necunoscut, adică al românului anonim care şi-a jertfit viaţa pentru pământul său, să fie într-o asemenea catedrală.

Alergia unor alogeni necreştini la tot ceea ce înseamnă edificiu religios creştin pe teritoriul românesc a crescut acum, unindu-se cu o cultură de odăiţa unora, cu o capacitate a altora de a pune piedici realizării ideilor bune şi a păcăli pe cei naivi. Aceştia încearcă să-şi exercite abilitatea de hoţ, furând românului de bun-simţ, nu numai pălăria, ci şi ideile bune de sub pălărie, cu alte cuvinte, ducându-l de nas, mai nou, manipulându-l. Concret, au lansat gogoaşa (înghiţită de mulţi) a inutilităţii unei catedrale, pe motiv că ar presupune sume enorme într-o vreme când majoritatea românilor sunt săraci şi, în subsidiar, că s-ar atenta la libertatea de conştiinţă a câtorva persoane care nu cred în Dumnezeu, de fapt, în Hristos. Pentru domniile lor nu contează principiul majorităţii, specific democraţiei. Ei clamează să li se respecte dreptul de a nu crede, în ciuda faptului că neagă dreptul majorităţii de a crede şi a-şi exercita credinţa. Procedează ca infractorul care face apel la Drepturile Omului în închisoare, unde a ajuns tocmai pentru că el nu a respectat drepturile celorlalţi oameni.

Trebuie să ştie tot românul că Bucureştiul este singura capitală europeană care nu are catedrală. Ne putem, oare, mândri cu o asemenea lipsă? Nicidecum! Nimeni nu poate excela nicăieri prin carenţe. Inexistenţa unei catedrale în Bucureşti este o mare carenţă, nu numai a Capitalei noastre, ci şi a poporului român căruia mulţi dintre vizitatorii străini îi reproşează că nu a fost capabil să aibă în capitala ţării ceea ce capitalele lor au: Catedrală. Nu ştiu de ce unora dintre noi le este indiferentă o atare apreciere, ştiut fiind că nu suntem mai prejos decât alte popoare europene. În orice capitală europeană mergi, vei constata că emblema şi mândria acesteia o constituie catedrala, nu şoselele mărginaşe, numite „centură“. Quartetul format din românul consumerist, cârcotaşul de profesie, alogenul proaspăt vopsit român şi cel care se află în elementul său atunci când este manipulat a început lamentaţia împotriva construirii unui templu de artă şi spiritualitate ca acoperiş spiritual peste capitala ţării.

Aşadar, au şi apărut acţiunile de împiedicare a realizarii acestui edificiu, necesar unui popor care vrea să lucreze la propria lui demnitate. Un popor îşi arată demnitatea în ceea ce construieşte ca neam în istorie. Catedrala face parte din demnitatea unui popor. La edificarea ei ar trebui să-şi aducă contribuţia orice român. Şi să fie bucuros că i se dă o asemenea şansă.

Un spaţiu în care ne regăsim propria noastră identitate creştină

Catedrala nu este nici hală, nici aulă, ci un spaţiu unde ne rugăm în mod public şi în mod individual, un spaţiu în care ne regăsim în propria noastră identitate de popor creştin. Pentru acest motiv, Patriarhia a căutat şi caută specialişti care au mai construit biserici, dar care ştiu că bisericile, mari sau mici, sunt construite pentru rugăciune, nu pentru a impresiona şi a-ţi da fiori reci când te vei afla lângă sau în ele din cauza stilului epocii. De aceea nu au motiv de supărare specialiştii în blocurile comuniste sau cei care au construit monstruozităţile stresante postrevoluţionare din jurul Capitalei şi nu ar trebui să se cantoneze doar în „a monitoriza critic“ dorinţa Patriarhului României de a construi o Catedrală care să fie spaţiu adecvat rugăciunii. Alţii, apărătorii statornici ai culturii de odăiţă, care nu au nici o legătură cu ceea ce este conştiinţa demnităţii naţionale, sunt îngrijoraţi că românii vor sărăci dacă se va începe construcţia catedralei. Temerilor vegetative ale acestora se adaugă şi interesul alogenilor, care vor ca românii să nu facă nimic pentru ei, ci numai pentru alţii. Vezi, Doamne, dacă ar lucra pentru ei, ar sărăci!

Trebuie ştiut că planul construirii Catedralei Neamului pe care Patriarhul României îl va pune în lucrare nu va sărăci pe nimeni, dimpotrivă! În neamul românesc sunt mulţi care doresc să pună, nu o cărămidă, ci multe la construirea Catedralei Demnităţii Noastre. Sunt mulţi care sunt gata să ofere tot ceea ce pot spre realizarea visului urmaşilor celor care au trudit la ridicarea frumoaselor mănăstiri din Moldova, Bucovina, Curtea de Argeş şi al eroilor de la Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz şi de pretutindeni sau din alte locuri de a avea şi ei o Catedrală în capitala ţării, după modelul celorlalte capitale europene. Visul celor mai mulţi dintre noi de a fi în rândul lumii.

Da, Catedrala Neamului ne introduce în rândul lumii civilizate. Numai în jurul unei asemenea instituţii s-ar putea cristaliza multe din cele ce ţin atât de latenţele, cât şi de dorurile românului.

Construirea Catedralei vine dintr-o necesitate şi la timpul potrivit

Construcţia Catedralei, departe de a secătui buzunarele românului, le va îndestula. Va fi o lucrare complexă care necesită mulţi specialişti, începând cu proiectanţii şi terminând cu artiştii şi muncitorul în lemn, în fier sau în piatră. La edificarea ei, Patriarhia Română oferă locuri de muncă, nu unul-două, ci sute. Prin urmare, cel puţin, chiar şi pentru această oportunitate, românii trebuie să-şi dorească începerea cât mai repede a lucrărilor, zădărnicind acţiunile celor străini de românism, prin neam sau (in)cultură, de blocare a construirii Catedralei Neamului. Construirea Catedralei vine dintr-o necesitate şi la timpul potrivit, nu din frustrări sau complexe. Cel puţin din necesitatea pe care o simt cei mai mulţi dintre locuitorii acestei ţări de a afirma şi a confirma că românii au depăşit nivelul împiedicării bunelor intenţii pe care elita neamului nostru vrea să le pună în operă, că-şi cinstesc eroii, că ştiu şi pot să-şi edifice propria ţară, unindu-şi eforturile în construirea Catedralei Neamului, că ştiu şi pot să depăşească emblema pusă de vecinii noştri europeni cum că românii nu au simţul monumentalităţii, ci numai pe cel al miniaturii şi odăiţei.