Câteva aspecte principale ale ecclesiologiei pauline

Teologia Sfântului Apostol Pavel este o teologie trăitoare, el reuşind ca nimeni altul să înveşmânteze în cuvinte omeneşti adevărurile dumnezeieşti - descoperite în viaţa de comuniune iubitoare a Bisericii (Rom. 5, 5).

În epistolele sale, Apostolul atribuie o semnificaţie centrală Bisericii - înţeleasă, pe de o parte, ca o continuitate şi desăvârşire a poporului istoric al lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, ca Trup tainic al lui Hristos, între aceste două aspecte ale ecclesiologiei pauline existând o strânsă legătură. Deşi mai întâi predomină aspectul soteriologic-istoric al Bisericii, apoi cel hristologic, în ambele mântuirea dăruită în Hristos are un caracter comun, fiind dată şi primită numai în cadrul frăţietăţii dintre membrii poporului ales - chemat de Dumnezeu spre a lucra prin el mântuirea întregului neam omenesc - şi în Trupul cel unu, nedespărţit, al lui Hristos.

În legătură cu primul aspect, trebuie spus că Biserica reprezintă continuitatea poporului istoric al lui Dumnezeu, căruia El i-a făcut multe făgăduinţe, încheind un legământ cu părintele său, Avraam. În virtutea faptului că, la începuturile sale, Bisericii creştine i se atribuia titulatura specifică Vechiului Testament de popor al lui Dumnezeu - Sfântul Pavel folosind frecvent sintagma „Biserica lui Dumnezeu“ (ekklesia) -, se poate spune că în existenţa sa ca Biserică creştină a fost descoperit adevăratul popor al lui Dumnezeu, cetatea sfântă de la sfârşitul lumii, şi că privilegiile, însuşirile atribuite vechiului Israel la încheierea legământului din pustiu au fost transferate de Dumnezeu acestei Biserici. Pe lângă termenul „ekklesia“, care pentru Apostol semnifică şi descrierea generală a comuniunii celor care cred şi au fost botezaţi în Hristos, întâlnim în scrierile sale multe alte expresii ce desemnează în mod obişnuit Biserica. Sfinţi, aleşi, iubiţi, chemaţi sunt grăitoare în acest sens, găsindu-şi rădăcinile în Vechiul Testament, dar indicând totodată faptul că Biserica (denumită în nenumărate rânduri de Sfântul Pavel „comuniune a sfinţilor“) reprezintă adevăratul popor al lui Dumnezeu, Israelul eshatologic care îşi poate asuma promisiunile lui Dumnezeu datorită mântuirii aduse de Hristos.

Sfântul Pavel subliniază acest caracter universal al Bisericii creştine, afirmând categoric că nu e legat de condiţii precum cele naţionale, sociale, rasiale sau altele antropologice, ci cuprinde toţi oamenii, de orice fel (Gal. 3, 28; Col. 3, 11). Potrivit naturii sale, Biserica - noul popor al lui Dumnezeu - poate fi definită prin sintagma „Noul Legământ“. Această nouă definiţie nu exclude preocuparea continuă pentru Israelul istoric, iar în ceea ce priveşte Israelul necredincios, în ciuda necredinţei sale, el rămâne inclus în planul de împlinire a promisiunilor divine, în calitatea sa de popor ales al lui Dumnezeu. Şi aceasta, datorită caracterului haric al alegerii lui Dumnezeu şi datorită lui Hristos, Cel ce este atât sămânţă a lui Avraam, cât şi al doilea Adam: Cel Unu în Care întreaga Biserică, evrei şi neamuri, a devenit un singur trup şi un singur om nou.

Descrierea Bisericii ca Trup al lui Hristos este tipic paulină; ea conferă un plus de lumină semnificaţiei Bisericii ca popor al lui Dumnezeu, indicând modul hristologic de existenţă al ei în această calitate şi exprimând cel mai bine raportul dintre Hristos şi Biserică. Hristos este, după Învierea Sa, Capul Bisericii, pe care a răscumpărat-o cu însuşi sângele Său (FA 20, 28) şi a înălţat-o, în umanitatea Sa, la dreapta Tatălui, restaurând întreaga creaţie (Col. 1, 18-19). Biserica reprezintă astfel „semnul“ sau sacramentul umanităţii răscumpărate (Efes. 1, 23), care trăieşte din puterea lui Hristos Cel înviat şi aşteaptă a doua Sa venire. Din această perspectivă hristologică, Biserica se află în starea lui Hristos, este hristoforă (Efes. 5, 25-27), în sensul că există o conformitate ontologică între Hristos şi Biserică. Chiril al Ierusalimului afirmă că, în Taina Euharistiei, Hristos şi Biserica sunt „concorporali şi consanguini“. Biserica nu numai că transmite mesajul şi slujirea lui Hristos, ci „prelungeşte“ Întruparea Sa, pregătită prin poporul ales, astfel încât Hristos nu poate fi întâlnit fără Biserica Sa. Ea participă la sfinţenia lui Hristos (Evr. 13, 12) ca să devină „sfântă şi fără de prihană“.

Temeiul real al întregii concepţii despre poporul lui Dumnezeu, ca Trup al lui Hristos, constă în unitatea dintre Biserică şi Hristos Însuşi. Biserica este Trupul lui Hristos nu doar în virtutea locuirii spirituale a Lui în ea, ci pentru că El, Hristos, este Mântuitorul (Soter) trupului, răscumpărând Biserica cu însuşi sângele Său, purtând-o mereu întru Sine. „Trupul lui Hristos“ este concentrarea hristologică a „poporului lui Dumnezeu“, după cum calitatea lui Hristos de a fi Cap implică faptul că unitatea pnevmatică şi soteriologic-istorică a poporului lui Dumnezeu îşi are temeiul în Hristos şi se realizează doar în comuniune cu El.