Cea de-a doua zi a Simpozionului „Colocviile Putnei“

După ce miercuri, 9 iulie 2014, cea de-a XV-a ediţie a „Colocviilor Putnei“ a debutat la Mănăstirea Putna cu slujba Te Deumului oficiată în biserica voievodală de Înaltpreasfinţitul Părinte Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, şi cu o primă serie de comunicări, cea de-a doua zi a simpozionului de istorie a continuat cu prezentări susţinute de cercetători din ţară şi din străinătate. În materialul următor, puteţi citi un rezumat al tuturor prezentărilor ce au avut loc joi, 10 iulie, în cadrul simpozionului de la mănăstirea putneană.

Lucrările Simpozionului de istorie „Colocviile Putnei“ -  ediţia a XV-a au continuat joi, de la primele ore ale dimineţii, cu prezentarea „Istorii paralele, istorii convergente. Ţara Românească şi Moldova între 1457 şi 1476“, susţinută de Ovidiu Cristea, directorul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga“ al Academiei Române, şi de Marian Coman, cercetător în cadrul aceluiaşi institut. Autorii au pus faţă în faţă istoriile Moldovei şi Munteniei, încercând să stabilească asemănări, dar şi deosebiri, privind politica internă şi externă. De pildă, s-a constatat că în Moldova un rol deosebit de important în sistemul defensiv al ţării l-au avut cetăţile. Din acest motiv, în Sfatul Domnesc pârcălabii (conducătorii cetăţilor) aveau un statut privilegiat. În Ţara Românească pentru aceeaşi perioadă, cetăţile nu mai reprezentau un atu. A urmat apoi prezentarea „Relaţiile politice ale lui Ştefan cel Mare cu genovezii din Crimeea (1457-1470)“ a lui Alessandro Flavio Dumitraşcu, care a trecut în revistă relaţiile lui Ştefan cel Mare cu genovezii din Crimeea - un important centru politic, diplomatic, comercial al vremii, pe toată această perioadă. Concluzia care s-a desprins a fost necesitatea studierii arhivelor genovezilor din Crimeea acelei vremi. În continuare, Marius Diaconescu, conferenţiar universitar al Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti, a vorbit despre tema „Din nou despre relaţiile moldo-polone: campania moldovenilor în Maramureş în 1472“, arătând că principalele contribuţii legate de acest subiect au privit două acţiuni militare importante ale Moldovei în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Prima s-a consumat în anul 1469, ca răspuns al domnului Moldovei la invazia regelui Matia Corvin în Moldova în lunile noiembrie-decembrie 1467. Ţinta campaniei moldoveneşti a fost oraşul Baia Mare, autorul opinând că această alegere a fost datorată faptului că acolo exista o monetărie, implicit locul unde se aflau importante rezerve de metale preţioase. A doua acţiune militară, necunoscută până acum, a avut loc în anul 1472. Participarea detaşamentelor moldovene la această campanie s-a înscris în contextul unei revolte a unor nobili maghiari care doreau înlocuirea regelui Matia cu Cazimir, fiul regelui Poloniei.

Dacă la început oastea otomană a trecut Dunărea în 48 de zile, la întoarcere a trecut în doar 4 zile

Prezentarea următoare, intitulată „Cronica lui Yusuf. Campania otomană din 1476“ i-a aparţinut lui Nagy Pienaru, cercetător în cadrul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga“. Acesta a arătat că arhivele otomane cuprind numeroase cronici neexploatate de cercetătorii români. Una dintre ele a fost tradusă şi interpretată în această comunicare, oferind noi elemente despre importanta campanie din 1476, la care a participat însuşi sultanul Mahomed al II-lea Cuceritorul. Un element de noutate prezent în această cronică este asemănarea lui Ştefan cel Mare cu Alexandru cel Mare.

Lucrările au continuat cu prezentarea „Un ecou din Belgrad al confruntării moldo-otomane din 1476“ a lui Ştefan Andreescu, care a subliniat că  lupta lui Mahomed al II-lea împotriva lui Ştefan cel Mare din 1476 a fost amplu discutată în Europa. Diverse rapoarte, scrisori, cronici europene fac referire la ea. Un element de noutate adus de ştirile care au ajuns la Belgrad în acea vreme a fost acela că, în prima parte a campaniei - în cadrul căreia a avut loc bătălia de la Războieni -, Ştefan cel Mare a reuşit să distrugă avangarda armatei otomane, formată din trupe de elită, ceea ce l-a avantajat să reziste uriaşei invazii din acel an. Un amănunt care arată situaţia de la finalul campaniei este faptul că, dacă la început oastea otomană a trecut Dunărea în 48 de zile, la întoarcere a trecut în doar 4 zile, fiind vorba practic de fuga unei armate împuţinate şi care pleca, fără să fi obţinut victoria scontată, din faţa unui Ştefan care reuşise să-şi regrupeze forţele, ajutat şi de armata trimisă în ajutor de regele Ungariei.

Ultimele două comunicări din prima parte a zilei le-au aparţinut lui Sergiu Iosipescu, profesor la Universitatea din Bucureşti, departamentul Arheologie - Istoria Artei, şi lui Marius Diaconescu, conferenţiar universitar al Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti. În prezentarea cu titlul „Ştefan cel Mare, domn al Ţării Româneşti“, d-l Iosipescu a redeschis un subiect foarte important legat de atitudinea lui Ştefan cel Mare faţă de Ţara Românească, unul din punctele importante folosite de autor pentru a reliefa această atitudine fiind denumirea dată de cronicarul polon Jan Dlugosz  voievodului pus de Ştefan cel Mare în Ţara Românească ca fiind un vice-prefect al acestuia, marcând faptul că Ştefan cel Mare era de jure domn şi al Ţării Româneşti.

Marius Diaconescu a vorbit despre tema „Pe marginea unui izvor despre sprijinul militar al Ungariei pentru domnul Moldovei în jurul anului 1500“, în care a relatat că un document inedit recent descoperit de autor în arhivele maghiare arătă faptul că oastea condusă de Bartolomeu Dragfy, venită în sprijinul domnului Moldovei în 1497 pentru a face faţă invaziei regelui polon Ioan Albert - campanie încheiată cu bătălia de la Codrii Cosminului, conţinea nu numai detaşamente transilvane, ci şi detaşamente maghiare, constituite cu cheltuiala nobililor maghiari.

În vremea lui Ştefan cel Mare, pentru prima oară, documentele interne încep să fie co-sigilate de boieri

Cea de-a doua parte a zilei a debutat cu prezentarea „Sigiliile boierilor lui Ştefan cel Mare“, susţinută de Tudor Radu Tiron de la Comisia Naţională de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie a Academiei Române şi de Lucian Valeriu Lefter de la Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale - Vaslui. Concluzia acestei comunicări a fost aceea că în vremea lui Ştefan cel Mare, pentru prima oară, documentele interne încep să fie co-sigilate de boieri, aceasta fiind o inovaţie a lui Ştefan. Pe de altă parte, co-sigilarea şi de către boieri a documentelor privind politica externă este în concordanţă cu uzanţele ţărilor cu care se învecina Moldova.

În continuare, arhim. Policarp Chiţulescu, directorul Bibliotecii Sfântului Sinod, a vorbit despre „Noi manuscrise şi copişti din Moldovlahia“, prezentând 4 manuscrise din secolele XVI-XVII, aflate în Biblioteca Sfântului Sinod, dintre care unul aparţine vistiernicului Mateiaş, unul dintre sfetnicii de frunte ai lui Petru Rareş. Manuscrisul, un tetraevanghel, a fost dăruit mănăstirii sale, Coşula. Comunicarea „Autografe puţin cunoscute ale cărturarilor Spiridon şi Eustatie de la Putna“ a lui Alexandru Pascal şi a lui Silviu Tabac a fost dedicată descrierii arheografice a unui Liturghier manuscris puţin cunoscut în literatura ştiinţifică, alcătuit în Mănăstirea Putna de ieromonahul Spiridon, unul dintre caligrafii remarcabili din epoca lui Ştefan cel Mare, pentru stareţul aceleiaşi mănăstiri, Siluan, în anul 1532. Deteriorat din cauza desei folosiri în serviciul divin, manuscrisul a fost restabilit şi restaurat către anul 1579, în aceeaşi Mănăstire Putna, de către stareţul ei, protoegumenul Eustatie. Codicele a păstrat până în zilele noastre nu numai frumoase modele de scriere cărturărească aparţinând monahului Spiridon şi protoegumenului Eustatie, dar şi exemple de ornamentaţie minunată a unor astfel de manuscrise, ieşite din scriptoriul Mănăstirii Putna. Actualmente, Liturghierul se păstrează în Rusia, în fondurile Muzeului-rezervaţie de Stat de Istorie şi Arhitectură din Smolensk. O consecinţă majoră a valorificării acestui Liturghier este menţionarea egumenilor Eustatie şi Siluan ai Mănăstirii Putna, ceea ce ajută la o mai bună cunoaştere a duratei egumeniilor lor.

Printre prezentări s-a numărat şi cea a monahului Alexie Cojocaru de la Mănăstirea Putna, intitulată „Canonul Sfântului Andrei Criteanul. Cea mai veche traducere în limba română făcută de Mitropolitul Dosoftei al Moldovei“, în care autorul a vorbit despre o lucrare aproape necunoscută a Mitropolitului Dosoftei, pe care acest ierarh a ataşat-o la unele dintre „Paremiile peste an“ tipărite tot de acest ierarh. Pe de altă parte, a fost demonstrată ca eronată datarea Paremiarului în anul 1683, anul real fiind 1682. Autorul consideră că acest Canon reprezintă o dovadă a faptului că lucrările imnografice traduse în limba română apar încă din secolul al XVII-lea şi nu numai începând cu secolul al XVIII-lea, cum se credea până acum. Totodată s-a considerat că această traducere poate reprezenta o piesă nouă la dosarul de canonizare al Mitropolitului Dosoftei, în sensul că în această operă se oglindeşte aplecarea mitropolitului spre pocăinţă şi smerenie.

În finalul comunicărilor, Margarita Kuiumdjieva, cercetător la Institutul de Istoria Artei al Academiei Bulgare de Ştiinţe, a prezentat tema „Some Notes on the Genesis Cycle in Post-Byzantine Art“. Esenţa acestei ultime comunicări a zilei a constat într-o expunere comparativă a diferitelor reprezentări ale ciclului Genezei în arta post-bizantină, cu exemplificări, printre altele, de la mănăstirile Suceviţa şi Deciani - Serbia.