Sfinții 40 de Mucenici din Sevastia au fost sărbătoriţi luni, 9 martie, la Mănăstirea Antim din Capitală, așezământ monahal ce adăpostește o raclă cu fragmente din cinstitele lor moaște, așezată spre închinarea credincioșilor. În mijlocul pelerinilor și închinătorilor sosiți pentru a se ruga s-a aflat Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, Episcop-vicar patriarhal, care a săvârșit Liturghia Darurilor înainte sfințite înconjurat de un sobor de slujitori ai obștii monahale. La final, a fost oficiată slujba Parastasului pentru ctitorii așezământului monahal și pentru deținuții politici care au suferit în temnițele comuniste.
Sărbătoarea Sfinților 40 de Mucenici din Sevastia a debutat în ajun printr-o procesiune tradițională în cadrul căreia icoana sfinților pomeniți și racla cu cinstitele lor moaște au fost purtate în jurul bisericii de părinții slujitori ai vetrei monahale, în frunte cu Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, fiind apoi așezate spre închinare la locul obișnuit din sfântul lăcaș. În continuare, soborul de clerici, sub protia părintelui protosinghel Vincențiu Oboroceanu, starețul mănăstirii, a săvârșit rânduiala Privegherii.
În dimineața zilei următoare, închinătorii au participat la Liturghia Darurilor înainte sfințite săvârșită de Episcopul-vicar patriarhal. La momentul rânduit, ierarhul a rostit un cuvânt de învățătură în care a prezentat, mai întâi, contextul istoric în care au trăit acești sfinți: „În fiecare an, în ziua de 9 martie, Biserica, atât în Răsărit, cât și în Apus, îi pomenește pe cei 40 de mucenici care au pătimit pentru Domnul în lacul din Sevastia Armeniei. Este o sărbătoare foarte veche și foarte populară oriunde sunt creștini. Sfinții 40 de Mucenici erau militari și au pătimit pentru Hristos în anul 320, în timpul împăratului Liciniu, care domnea împreună cu Constantin cel Mare, fiind împărat al Răsăritului. Știm cu toții că cei doi, la Mediolanum, în anul 313, au semnat un edict de toleranță prin care creștinilor din întregul Imperiu Roman li se acorda libertatea de a-și manifesta credința. Însă, la un moment dat, Liciniu a devenit din nou persecutor, motiv pentru care cumnatul său, Sfântul Constantin cel Mare, va porni război împotriva lui și îl va învinge în anul 324, când Liciniu va și muri, iar creștinii vor deveni cu adevărat liberi și în Răsărit”.
În continuare, Preasfinția Sa a vorbit despre martiriul lor și despre minunea petrecută cu această ocazie: „Acești militari făceau parte din Legiunea a 12-a romană Fulminata. În anul 320, legiunea se afla în Sevastia, un oraș important din Armenia, localitate aflată astăzi în Turcia, aproape de lacul Van, o zonă muntoasă cu ierni deosebit de grele. Atât guvernatorul provinciei, cât și comandantul legiunii au aflat că cei 40 de militari sunt creștini. Pentru calitățile lor deosebite, comandantul a încercat să-i convingă să renunțe la credința creștină, însă aceștia au refuzat categoric, spunând că nu îi interesează viața aceasta pământească scurtă, înjugată cu suferința și moartea, ci bucuriile de negrăit ale vieții veșnice din Împărăția cerurilor. Atunci a intervenit și guvernatorul Agricola, care a poruncit ca cei 40 de soldați să fie supuși la chinuri. Au fost bătuți cu pietre, au fost biciuiți, dar nici unul dintre ei nu a abjurat credința creștină. Atunci, guvernatorul a poruncit ca, peste noapte, cei 40 de militari să fie aruncați fără haine într-un lac aproape înghețat, pe mal fiind pregătite haine uscate și o baie caldă tocmai cu gândul de a-i ispiti. Spre dimineață, unul din ei, nemairezistând frigului, a ieșit, însă, intrând în acea baie caldă, a murit. Atunci, unul dintre militarii care îi păzeau pe cei 40 de creștini a văzut o lumină care încălzea apa lacului pentru a o face suportabilă pentru ei, iar deasupra lor se aflau 40 de cununi. Sub una, însă, nu se afla un luptător pe creștetul căruia să se așeze și, încurajat de această minune, acest soldat s-a dezbrăcat de uniforma militară, mărturisind că este creștin, și s-a aruncat în iaz. (...) Văzând că nu au murit din cauza înghețului, la ordinul guvernatorului, mucenicii au fost scoși din lac și li s-au zdrobit fluierele picioarelor, tortură care le-a adus moartea”.
De asemenea, Episcopul-vicar patriarhal a făcut o asociere între pilda evanghelică a lucrătorilor tocmiți la vie și lupta martirică a acestor sfinți care au primit aceeași cunună a muceniciei, cu toate că ultimul soldat s-a alăturat mai târziu celorlalți 39: „Din pilda celor 40 de Mucenici vedem că unul din ei, chiar dacă s-a ostenit în timpul nopții alături de prietenii lui creștini, a cedat și a pierdut cununa. Dar acel militar păgân, minunat de suferințele și de răbdarea îndelungată a mucenicilor, văzând cununile așezate de o mână nevăzută pe capetele pătimitorilor, a intrat în iezer, a murit ca mucenic și, în ceasul al 11-lea, s-a numărat împreună cu ceilalți mucenici care erau creștini de multă vreme sau chiar din copilărie. Exemplul acesta seamănă foarte mult cu ceea ce s-a întâmplat cu tâlharul din partea dreaptă a Mântuitorului, de pe cruce, care în ultima clipă a vieții lui mărturisește credința că El este Fiul lui Dumnezeu și devine, astfel, primul cetățean al Raiului”.
La finalul slujbei, părintele stareț Vincențiu Oboroceanu i-a mulțumit ierarhului pentru prezență și slujire: „Vă mulțumim că sunteți din nou în mijlocul nostru și că ne-am bucurat împreună de o rugăciune deosebit de specială, specifică Postului Mare. Mulțumim pentru cuvântul de folos pe care ni l-ați adresat, cu amănunte pe care nu le cunoșteam și pe care le-am aflat cu multă bucurie. Mulțumim credincioșilor adunați în număr atât de mare la sărbătoarea, foarte populară în țara noastră, a Sfinților 40 de Mucenici”. În semn de recunoștință, părintele stareț i-a oferit ierarhului o frumoasă icoană a sfinților sărbătoriți.
.jpg)
